Statele Unite, singurul aliat natural al Uniunii Europene

Zilele acestea falşi profeţi şi analişti deja cântă prohodul relaţiei UE-NATO, vorbind de degradarea acestora într-o manieră catastrofică. Sincer, mi se par exagerări şi erori de analiză, care fie dovedesc neştiinţă, fie doresc să inducă în eroare opinia publică, cu scopul de a avantaja inamicii civilizaţiei euro-atlantice.

Tonul belicos a fost dat de o declaraţie a Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe, Josep Borell. „Analiştii vorbesc de mult timp de apusul unui sistem mondial condus de SUA şi despre apariţia unui secol asiatic. Este ceea ce e pe cale să se producă sub ochii noştri...Trăim într-o lume care nu mai are lider, în care Asia ocupă din ce în ce mai mult loc la nivelul economiei, securităţii şi tehnologiei. Dacă secolul XXI va fi «secolul asiatic» aşa cum secolul XX a fost «secolul american», putem constata că factorul de schimbare l-a constituit pandemia”, afirma Josep Borell. Apoi, domnia sa deja părea să traseze, sper că doar în nume personal, direcţia de urmat.

„Presiunea pentru alegerea unei tabere este tot mai crescândă. Noi, cei din Uniunea Europeană, trebuie să dăm prioritate valorilor şi intereselor noastre şi trebuie să evităm să fim instrumentalizaţi de unul sau de altul”, continua liderul diplomaţiei europene. Nu cred că se pune problema ce tabără să alegem. Atât România, cât şi Uniunea Europeană, trebuie să aleagă partenerul de la Vest. Ne leagă istoria comună, valorile comune şi mai ales interesul strategic comun, acela de a dovedi superioritatea modelului politic occidental, superioritatea democraţiilor liberale. Alternativele, după cum bine ştim, reprezintă formele de tiranie rusească sau chinezească.

Parteneriatul strategic cu Statele Unite reprezintă un pilon pentru relaţiile internaţionale ale României şi trebuie dezvoltat şi mai mult, iar vestea bună este că sub conducerea preşedinţilor Iohannis şi Trump acest lucru a început deja şi va continua într-un ritm şi mai alert. În contextul apariţiei tot mai multor ameninţări, parteneriatul cu aliatul natural de peste ocean trebuie să fie mai puternic ca oricând. Iar legăturile noastre de forţă ne-au îndemnat să ne respectăm mereu promisiunile, una din acestea fiind cheltuirea a 2% din PIB pentru apărare, lucru subliniat în discursurile sale şi de preşedintele Donald Trump, care ne-a dat exemplu, pe noi, pe polonezi şi alte ţări care au înţeles că angajamentele luate în faţa aliaţilor sunt nu doar sfinte, angajamente de onorare, dacă vreţi, ci şi extrem de utile pe termen mediu şi lung, ca instrumente aproape unice de apărare în faţa unor ameninţări pe care noi, ţările central şi est-europene le cunoaştem prea bine.

Între noi şi partenerul transatlantic a fost mereu o relaţie corectă. De aceea, nici nu împărtăşesc viziunea domnului Borell. Să nu uităm că parteneriatul UE-SUA se bazează pe legături politice, culturale, economice şi istorice puternice, pe valori comune cum sunt libertatea, democraţia, perspectiva asupra vieţii, moştenirea religioasă, promovarea păcii şi a stabilităţii, drepturile omului şi statul de drept. Găsim aceleaşi valori la actori către care ar vrea diferiţi lideri europeni să ne îndreptăm? Cui i-ar folosi să închidem ochii la abuzurile din domeniul drepturilor omului şi statului de drept din statele care prefigurează acest aşa-zis nou leadeship asiatic? Oare a închide ochii, a juca varianta împăciuitoristă cu regimuri autoritare sau dictatoriale, în numele unor interese economice, nu ar însemna tocmai abdicarea de la valorile care ne definesc pe noi, europeni, ca şi pe prietenii noştri americani, ca reprezentanţi ai civilizaţiei occidentale, democratice, libere?

UE şi Statele Unite au luptat cot la cot, prin intermediul NATO, pentru protejarea infrastructurilor informaţionale guvernamentale, în momentul în care spre ele erau direcţionate atacuri cibernetice de actori statali şi nestatali din est. După cum arăta şi  o rezoluţie a Parlamentului European din 2018, „timp de peste şapte decenii, parteneriatul dintre SUA şi Europa a fost esenţial pentru ordinea economică, politică şi de securitate mondială”. Şi atunci, cum s-ar putea cineva gândi să schimbe această stare de fapt? Cum s-ar putea gândi cineva că am putea schimba o relaţie care a adus cea mai mare perioadă de pace şi de securitate din istoria Europei şi, dacă vreţi, chiar şi din istoria României?

Oare uităm de azi pe mâine ceea ce recunoşteam în urmă cu doi ani şi ceea ce orice elev de gimnaziu cunoaşte? Redau din rezoluţia menţionată: „consolidarea parteneriatului subliniază că UE şi SUA sunt cel mai important partener reciproc într-o lume multipolară şi că acţiunile unilaterale slăbesc parteneriatul transatlantic, care trebuie să fie un parteneriat între egali bazat pe dialog şi să vizeze reinstaurarea încrederii reciproce”.

Nu în ultimul rând, Uniunea Europeană şi Statele Unite preţuiesc şi subliniază importanţa avută de societatea civilă, presa liberă şi mai ales libertatea grupurilor religioase. Libertatea, de oricare fel ar fi ea, o vedem contestată sau îngrădită în statele autoritare pe care unii le văd ca potenţiali parteneri strategici ai Uniunii Europene. 

Cooperarea UE-SUA este „esenţială pentru a putea susţine în continuare societăţile deschise, promova şi proteja drepturile, principiile şi valorile noastre comune, inclusiv respectarea dreptului internaţional”. Concluzia a fost transpusă în rezoluţie în condiţiile în care, ni se spune în acelaşi document, „alte puteri mondiale majore, cum ar fi Rusia şi China, au strategii politice şi economice solide, multe dintre acestea putând fi îndreptate împotriva valorilor noastre comune, angajamentelor noastre internaţionale şi parteneriatului transatlantic”. De altfel, atât Rusia cât şi China susţin în propriile lor documente strategice că civilizaţia occidentală şi cele mai importante structuri ale sale, NATO şi Uniunea Europeană, reprezintă duşmani şi că scopul lor este să înlocuiască ordinea liberală democratică că propriul lor model cultural, politic şi ideologic. Asta ar fi dezastruos pentru întreaga planetă, inclusiv pentru România.

Îi îndemn aşadar pe toţi la consecvenţă şi le amintesc că în toată istoria, Statele Unite au fost mereu alături de Europa. Americanii ne-au salvat în Primul Război Mondial, ne-au salvat în cel de-al Doilea Război Mondial, au susţinut dezvoltarea Europei prin Planul Marshall, iar apoi au câştigat Războiul Rece şi au susţinut activ extinderea NATO şi a UE către Est. A clama, ca Uniune Europeană, independenţa politică şi militară faţă de un partener, Statele Unite, care, de fapt, respectă integral această independenţă, ba mai mult, a fost de-a lungul istoriei recente gata să lupte pentru independenţa ta, mi se pare un exerciţiu retoric dubios şi periculos. A te debarasa de un aliat fidel şi constant pentru a crea punţi către adversari istorici, care şi azi guvernează într-o manieră contrară propriilor noastre principii, reprezintă un simptom cel puţin de confuzie geopolitică, dacă nu chiar rea intenţie.