Stânga, între corporatişti şi clasa precară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nicolae Mandea, la Dianei 4 FOTO Facebook Gazeta De Artă Politică
Nicolae Mandea, la Dianei 4 FOTO Facebook Gazeta De Artă Politică

Astăzi, înaintea Congresului PSD, un intelectual de stânga vorbeşte despre câteva dintre problemele stângii din România şi Europa.

Dianei 4 este un loc special, poate unic în Bucureşti. Acolo se întâmplă proiecţii de filme bune, piese de teatru, expoziţii, dezbateri, lansări de carte şi o grămadă de alte evenimente nu foarte mainstream. Încerc mereu să aduc la Dianei colegi din PSD, care să înţeleagă cu ochii şi urechile lor cum arată stânga pentru mine, care sunt temele şi ideile pe care partidul le va rata pentru ani buni sau pentru totdeauna.

Şi pentru că reuşesc rar, m-am gândit să spun poveştile de acolo pe blogul de la adevarul.ro. O fac astăzi încă o dată, printr-un scurt interviu, important din două motive: întâi pentru că intelectualii de stânga sunt puţin prezenţi în spaţiul public românesc şi într-al doilea rând pentru că ne aflăm înaintea Congresului PSD şi după părerea mea, între stânga de partid şi cea culturală trebuie deschis un dialog.

Aşa că am decis să pun câteva întrebări omului care a marcat educaţia şi probabil cariera viitoare a unor generaţii de tineri regizori şi activişti precum Geanina Cărbunariu, David Schwartz, Mihaela Michailov, Bogdan Georgescu.

Pe Nicolae Mandea îl remarci uşor la evenimentele Gazetei de Artă Politică. Are 59 de ani, este prorector la UNATC şi toţi i se adresează cu respectul cuvenit unui profesor. Dar pentru că domnul Mandea nu stă numai în spatele catedrei, respectul pentru el nu este cel pentru autoritatea unui profesor, ci mai curând pentru ideile, principiile şi valorile unui mentor.

Domnule Mandea, e uşor de remarcat că sunteţi un om de stânga, dar cum vă definiţi dumneavoastră din acest punct de vedere?

Sunt de stânga fără nicio discuţie. Sunt de stânga în sensul în care consider unele lucruri ca fiind foarte importante. De exemplu: accesul liber la educaţie, garantarea lui (iar aici e regres mare: rata mare a abandonului şcolar, creşterea analfabetismului); accesul la sănătate pentru toată lumea; impozitul progresiv – din punctul meu de vedere, un partid care renunţă la acest principiu are mari probleme în a se defini ca fiind de stânga. Apoi este ideea statului social - o expresie a unui vârf de civilizaţie. Nu se poate să lansezi ideea renunţării la statul social, eventual se poate discuta nivelul la care se poate menţine statul social; dar renunţarea la statul social este o renunţare la sistemul social european.

Dacă dreapta şi stânga iau aceeaşi decizie economică nefavorabilă pentru oameni, diferenţa dintre dreapta şi stânga este aceea dintre a jubila, a justifica măsura prin raţiuni supraindividuale şi compasiunea faţă de cei care suportă consecinţele. Nu este un artificiu de comunicare ci realmente o poziţionare diferită faţă de raţiunile economice mereu discutabile sau faţă de individ.

În general, istoria stângii a fost marcată de tot felul de dileme: reformism vs revoluţie, cum ne raportăm la război şamd. Credeţi că există o dilemă actuală a stângii, un impas?

Cred că stânga europeană are acum problema care apare atunci când ţi-ai atins toate obiectivele. Practic prin lupte consecvente, din momentul în care clasa muncitoare şi-a caştigat conştiinţa de sine, s-au obţinut o serie de drepturi care acum sunt parte a sistemului european. La sfârşitul secolului XX, tot ce a revendicat stânga pe parcursul a peste 100 de ani a fost dobândit. De exemplu, nu mai există pete negre pe harta socială, care să fie total excluse de la sistemul de educaţie sau de sănătate, sistemul european se bazează pe impozit progresiv, asigurările sociale sunt un principiu clar respectat.

Este greu să le obţii dar e mai greu să le aperi.

E mai romantic să lupţi pentru drepturi, are mai puţin farmec să le păstrezi.

O altă provocare pentru stânga este de a menţine solidaritatea pe orizontală a societăţii. Aceasta a fost mult subminată de practicile neoliberale de după anii 80, dar încă se observă în Europa Occidentală când vedem sute de mii de oameni în stradă pentru a-şi apăra nişte drepturi.

Ce părere aveţi despre sintagma: corporatiştii sunt noul proletariat.

Ei sunt un proletariat, într-adevăr, unul cu înaltă calificare şi cu un contract constant, care-i asigură stabilitate. Însă proletariatul s-a redus major pentru că cei mai mulţi proletari au intrat într-o situaţie precară. Nu îi observăm pentru că cei mai mulţi afectaţi de acest fenomen au plecat în străinătate. Dacă aceşti 2-3 milioane de oameni ar fi rămas în ţară am fi văzut foarte clar această nouă categorie caracterizată prin nesiguranţă a locului de muncă, contracte pe termen scurt, imposibilitatea în a se angaja în proiecte pe termen lung. Pentru că această problemă a fost exportată nu îi sesizăm amploarea. Această categorie nu are reprezentare – nu o vedem în stiri, ca reprezentare ficţională în romane sau filme, nu sunt instituţii care să asigure reprezentarea şi de aceea problemele ei sunt ignorate. În străinătate se observă clar această clasă precară.

În aceste condiţii, cu cine credeţi că poate şi trebuie să vorbească stânga românească?

Înainte de a discuta cu cine comunică trebuie să stabilim pe cine reprezintă stânga. Cred că relaţia de reprezentare se stabileşte în raport cu poziţia faţă de redistribuirea rezultatelor muncii la nivelul societăţii. Apoi, în momentul când valoarea muncii nu este recunoscută pentru un om indiferent dacă lucrează la stat sau privat, dacă e medic, inginer sau simplu muncitor, el trebuie apărat de stânga. Apoi stânga trebuie să apere demnitatea umană, drepturile minorităţilor indiferent despre care vorbim.

Personal, aş împărţi stânga românească în două categorii: stânga neangajată şi stânga de partid. Vorbind despre aceasta din urmă, ce credeţi că trebuie schimbat la PSD?

E greu de răspuns la aceasta întrebare. În primul rând e greu de spus că trebuie schimbat ceva când s-au obţinut rezultate politice remarcabile. Dupa părerea mea această victorie s-a obţinut însă construindu-se o forţă de centru – USL-ul a reuşit să ocupe centrul. În momentul acesta, problema pentru stânga devine aceea de a lărgi acest centru mai degrabă spre stânga. Este o dilemă între a păstra alianţa de care este încă nevoie sau a asuma mult mai explicit şi mai hotărât reformele de stânga. Dintre acestea, pentru mine, cele mai importante sunt: impozitul progresiv şi problema finanţării sistemelor de sănătate şi învăţământ.

Trecând de la stânga de partid la stânga neangajată, precum CriticAtac, grupul din jurul Gazetei de Artă Politică, şi altele asemenea, opinia mea este că ele nu au deocamdată un ecou în societate. Credeţi că sunt ele condamnate la o existenţă oarecum izolată sau pot să atingă mase mari de oameni?

Aceştia sunt mai curând nişte tehnocraţi ai gândirii de stânga. În măsura în care vor ajunge în poziţii de conducere vor avea un cuvânt de spus. Pe de altă parte, ideile au o putere de penetrare care este alta decât cea a grupului de persoane. Astfel se poate întâmpla ca grupuri aparent marginale să exercite o influenţă foarte puternică.

Pe de altă parte e necesar un grad de generozitate sporită din partea lor. De exemplu în Polonia, pe vreme Solidarităţii, sindicatul a primit din partea unor grupuri de intelectuali un sprijin consistent, pe deoparte în clarificarea obiectivelor dar şi în mod direct, prin instituţii cum a fost universitatea volantă – intelectualii dezbăteau cu oamenii, în cartiere, în mediul rural, fabrici, etc. Există grupuri sociale în România la ora actuală care au nevoie de acest tip de sprijin iar pe de altă parte, de asumarea acestei generozităţi au nevoie şi cei care elaborează ideile de stânga.

Elaborarea ideilor de stânga trebuie să se însoţească de gesturi care sunt concret de stânga.

Acestea nu sunt greu de asumat pentru că de foarte multe ori valoarea lor e simbolică sau reprezintă doar un sacrificiu săptămânal de câteva ore. Dar înseamnă în primul rând un proces de comunicare, care nu este rece, televizor – telespectator ci o întâlnire directă între oameni din zone diferite care au astfel foarte mult de câştigat unii de la alţii. Iar din punctul acesta de vedere cred într-adevăr că sunt foarte multe de făcut. Intelectualii nu trebuie să discute numai între ei ci să-şi asume dezbaterea cu oricine.

Aţi amintit de conştiinţa apartenenţei la grup, solidaritate pe orizontală, generozitate – unde credeţi că pot fi ele deprinse? În şcoală, acasă, prin artă?

Ocaziile privilegiate pentru a deprinde aceste valori cred că sunt cele de a face voluntariat. Voluntariatul este o lecţie de viaţă. Solidaritatea nu se poate învăţa la tablă. Înveţi însă f mult în situaţiile de viaţă reală, din lecţii de viaţă. Apoi prin sport, sporturile de echipă sunt foarte importante; teatrul, dansul – care te învaţă să te relaţionezi cu ceilalţi.

Nicolae Mandea despre iniţiativa lui Remus Cernea de a legaliza parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex:

Cernea a exprimat un punct de vedere garantat prin constituţie, aproape nediscutabil – asocierea a doi oameni, indiferent de criteriu, nu poate fi impiedicată în niciun fel. Pot face orice contract de asociere patrimonială, succesorală, de orice fel, restul este viaţă intimă. Nu se poate ca cineva să zică: oamenii ăştia sunt bolnavi.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite