În democraţia noastră originală, post decembristă, post revoluţionară, post comunistă, de tranziţie permanentă, politica neaoşă, românească, mioritică se sprijină pe nişte stâlpi beton armat, solizi, de neclintit şi de mare viitor, după cum evoluează lucrurile în România noastră cea de toate zilele. Minciuna, naivitatea şi prostia sunt stâlpii de bază, de neclintit ai politichiei de mărgăritar. Aceştia sunt susţinătorii de bază ai întregului sistem politic actual, în ciuda faptului că, în ultimii 2/3 ani, majoritatea cetăţenilor care au văzut şi simţit nocivitatea sistemului pe pielea lor, au cerut cu insistenţă primenirea clasei politice şi lustraţia acesteia de vechile elemente toxice, comuniste şi securiste.

Drept urmare a necesităţii imperioase de schimbare şi reformare a clasei politice nocive, incompetente şi corupte, românii au avut parte de tot felul de surogate, un fel de praf în ochi aruncat sub forma a tot felul de slogane propagandistice şi a tot felul de oameni şi partide noi în politică. Chestii care, în proporţie de circa 90% s-au dovedit a fi tot atâtea surogate politice, cu tot felul de aşa zişi oameni noi, promovaţi cu lozinci populiste, dar care, de fapt, s-au dovedit a fi din aceeaşi rasă de lupi ascunşi prost sub pieile de oi.

Un fel de politicieni noi conduşi din umbră de vechi şi pricepuţi sforari, împinşi în lumina reflectoarelor şi prezentaţi ca un fel de Mesia salvatorii de la patria, dar care, pe măsură ce avansează, înfierând cu aceeaşi mânie proletară vechea clasă politică, folosesc însă aceeaşi stâlpi pe baza cărora accesul şi preluarea puterii sunt garantate. Minciuna, naivitatea şi prostia!

Minciuna a fost dintotdeauna cea mai puternică armă de acces la putere, dar aceasta fără naivitatea cetăţenilor şi prostia mulţimilor nu ar fi avut nici o forţă de manipulare a românilor. Din păcate, în democraţia noastră originală, sfânta treime politică a prins rădăcini adânci, reprezentând principalul atu atât pentru vechea clasă politică, dar şi pentru aşa zisa nouă clasă politică, cu oameni noi. Iar naivii care, în disperarea şi speranţa lor, au dat credit noilor sirene politice, acum, încep din ce în ce mai mult să bombăne tot mai vocal, să-şi arate dezamăgirile, să acuze minciunile, care seamănă leit cu cele ale aleşilor actuali, la putere sau în aşa zisa opoziţie.

Încet, încet cetăţenii naivi află, descoperă noi lupi în piei de oi, care, fără scrupule, îşi urmăresc cu obstinaţie interesele. Mai mult, dacă naivii au curajul să critice noua ordine politică, sunt puşi la colţ de oamenii noi care îşi doresc cu ardoare să urce scările puterii, dar fără să fie traşi de mânecă de colegii sau simpatizanţii lor, care au curajul să mişte în front, în faţa autoritarismului de partid.

Dar cum speranţa moare ultima la români, privind la lupta crâncenă pentru întâietate, la războiul pentru ciolan între marii corupţi ai ţării, care se ameninţă şi se atacă permanent între ei, naivii mai cred într-o justiţie divină, care să facă dreptate la un moment dat, în România şi să pună lucrurile în matca lor firească.

Din păcate, aşa cum noi românii nu am inventat roata, nici modelul de politică susţinută de sfânta treime-minciună, naivitate, prostie, nu l-am inventat noi, fiind preluat şi adaptat din ţări cu tradiţie mai veche sau mai recentă.

Se apropie seria de alegeri: europarlamentare, prezidenţiale şi parlamentare. Spectacolul scenei româneşti merge mai departe, cu organizaţii şi oameni politici mai vechi şi mai noi, sprijiniţi pe aceeaşi stâlpi solizi, de neclintit, care le garantează succesul şi ciolanul! Pe o astfel de scenă, şansele de reuşită ale aspiranţilor politici care nu se bazează pe sfânta treime, foarte puţini la număr însă şi insignifianţi ca influenţă, sunt aproape nule.

Poate doar vreun cataclism politic, vreo justiţie divină, vreo minune şi deşteptare a poporului să dărâme sfânta treime politică actuală şi să schimbe raportul de forţe, astfel încât puţinii oameni noi, adevăraţi, să poată face ceva pentru îndreptarea lucrurilor în această ţară. De doi lei speranţă, dar există!