Când eram copil, mă uitam fascinat la ER, serialul despre cum funcţionează un spital de urgenţă. Adrenalină, cazuri unde câteva secunde fac diferenţa între viaţă şi moarte, decizii rapide şi medici cu experienţă în medicina de urgenţă. Mi se părea că aşa trebuie să arate medicina de urgenţă, că dinamica unui astfel de spital e diferită şi că nu se împacă cu cea a unui spital dedicat afecţiunilor care necesită tratament pe termen lung. Deşi nu am ales Urgenţa, ci ORL-ul, recunosc că am rămas la fel de fascinat de ce se întâmplă într-un astfel de spital ca atunci când doar visam să fiu medic.

Din păcate însă, când mă uit acum la ce se întâmplă, lucrurile sunt din alt film, ca să păstrez metafora. Spitalele de urgenţă pe care le avem, puţine pentru cât ar fi nevoie, nu sunt adaptate nevoilor reale şi, mai mult decât atât, nu tratează exclusiv urgenţe.

În momentul de faţă, spitalele de urgenţă au 1000-1500 de paturi. Costurile de întreţinere ale unui astfel de spital sunt enorme şi, mai mult, sunt nejustificate. Am analizat în detaliu situaţia spitalelor de urgenţă din ţară, al gradului lor de ocupare, şi am ajuns la concluzia că ar fi suficiente 500-600 de paturi pentru fiecare spital, în condiţiile în care spitalele ar fi eficiente, ar trata doar urgenţe şi ar fi proporţional distribuite pe suprafaţa ţării. 

Pentru mine, construcţia unor spitale de urgenţă în fiecare reşedinţă de judeţ ar trebui să fie o prioritate pentru sistemul de sănătate din România. Vorbesc despre spitale dedicate, dimensionate la nevoile actuale şi care să funcţioneze, atenţie, strict pentru urgenţe. Bineînţeles, aceste spitale ar fi dotate la standarde moderne, ar avea circuite specifice medicinei de urgenţă şi medici cu experienţă în intervenţie rapidă. E un vis? Permiteţi-mi să-l am şi să-l cred posibil.

Ce se întâmplă atunci cu cazurile post-urgenţă sau cronice? Este nevoie să dezvoltăm, pe orizontală, un sistem de management al lor. Mai exact, să zicem că cineva a fost primit în Urgenţă după un accident de maşină. După stabilizarea pacientului şi efectuarea tuturor procedurilor necesare (investigaţii, intervenţii chirurgicale etc), este posibil ca pacientul să aibă nevoie, pentru o perioadă, de recuperare şi tratament. Conform sistemului de management al pacienţilor pe care îl propun, acesta va fi transferat către o altă unitate spitalicească, unde să-şi continue recuperarea, lăsând astfel locul disponibil în spitalul de urgenţă unui alt pacient critic. 

La fel ca toate spitalele din România, realitatea ne arată că şi infrastructura celor de urgenţă este depăşită, de oriunde te-ai uita la ea. Nu corespunde din punct de vedere al circuitelor, al dotărilor şi este uzată moral. Consecinţele? Ameninţări serioase la siguranţa pacientului. Dacă ne uităm doar la instalaţiile electrice şi de oxigen, acestea au fost proiectate în anii 70-80, calibrate pe nevoile şi pe aparatura de la acea vreme. Consumul de curent a crescut de 40-50 de ori de atunci! Din păcate, consecinţele sunt tragice, cum am văzut în incendiile de la Piatra Neamţ sau Matei Balş. 

Mai este ceva. Este nevoie şi de educaţie medicală, prin care să comunicăm pacienţilor, cu blândeţe, de ce nu este potrivit să se prezinte în cadrul unui spital de urgenţă cu afecţiuni care pot fi foarte bine tratate în altă parte, de către medici specialişti sau chiar de către medicul de familie. Este un comportament care, până acum, a fost întreţinut în cadrul spitalelor de urgenţă şi care, odată cu trecerea spre o abordare mai strictă, mai modernă şi mai adaptată la specificul unui astfel de spital, trebuie să înceteze. 

În mandatul meu de deputat şi membru al Comisiei de Sănătate, voi face tot ce stă în puterea mea pentru ca medicina de urgenţă să fie făcută în unităţi medicale dedicate, dotate corespunzător şi să existe, în fiecare municipiu reşedinţă de judeţ, cel puţin un astfel de spital de urgenţă.