Soluţia Cioloş, varianta funcţional–europeană

S-a confirmat previziunea pe care o făceam cu câteva zile în urmă. Sigur, era foarte interesantă persoana Dacian Cioloş. Dar cred că mult mai interesantă este soluţia pe care o reprezintă această persoană în ce priveşte provocarea esenţială care stă în faţa societăţii româneşti: reconectarea la circuitele europene.

Ne place să recunoaştem sau nu, dar realitatea asta este: ne-am îndepărtat în ultimii ani, din ce în ce mai vizibil, de zona reală de decizie la nivelul instituţiilor europene şi, în consecinţă, ne-am retras în cea mai păguboasă postură: acţiunea reactivă, post-eveniment, atunci când deciziile erau deja formulate, documentele de negocieri încheiate şi grupurile de alianţe strategice (permanenta sau ad-hoc) gata conturate.

Era nevoie de o schimbare profundă, era strict necesară repoziţionarea pe circuite şi, mai ales, redeschiderea canalului direct de dialog cu Comisia Europeană şi, personal, cu Preşedintele acesteia, domnul Jean Claude Juncker pentru ca, în fine, România să aibă în fine o voce cu deschidere asigurată şi cu competenţă recunoscută în toate instituţiile europene.

Există o întrebare: care este problema din moment ce nu au existat niciodată informaţii ca Preşedintele României să nu aibă un asemenea acces şi asemenea recunoaştere? Care este problema, de unde această urgenţă, din moment ce Preşedintele României este, constituţional, coordonatorul de politică externă şi vocea autorizată a României?

Parţial corectă întrebarea. Aceasta deoarece, într-adevăr, Preşedintele are toate aceste atribute, dar Domnia-Sa apare în jocurile europene de-abia în stadiul final, atunci când, demult, toate negocierile au fost deja terminate şi este pregătit chiar documentul final al reuniunii. Sigur, există cazurile excepţionale când, la nivel de preşedinţi şi şefi de state, există negocieri de ultim moment şi se mai aduc modificări pe unul sau altul dintre punctele pe agendă. Dar astea sunt cazurile excepţionale, căci rolul personajelor care se reunesc la acest nivel este de a discuta asupra viitoarelor linii politice, trasând primele definiţii a ceea ce Comisia Europeană urmează să înceapă să definească în termenii diferitelor politici comune, precum şi aducerea la un numitor comun a celor existente dacă s-au au apărut probleme foarte serioase în negocierile cu Parlamentul European, spre exemplu.

Dar, repet, toate negocierile, lectura critică a miilor şi miilor de pagini din documentele care se subsumează unor politici sectoriale, bătălia reală pentru conţinutul unor paragrafe (a căror aplicare viitoare, parte dintr-o nouă legislaţie europeană priveşte sute sau milioane de locuri de muncă sau existenţa a sute de mii de companii dintr-un sector oarecare), ei bine, toate acestea sunt atribuţia exclusivă a guvernelor naţionale şi a ministerelor de linie corespunzătoare. Sigur, în acord cu pozţia politică a Preşedintelui, dar jucătorul operativ permanent rămâne Guvernul.

Aceasta deoarece, conform Tratatelor, la nivel naţional, principalul interlocutor al Comisiei Europene este Guvernul fiecărei ţări, Primul Ministru, miniştrii de resort cu delegările necesare de competenţă pentru fiecare nivel de negociere în parte.

Din acest punct de vedere, credibilitatea şi autoritatea unei ţări se măsoară în primul rând, oficial dar, mai ales neoficial, prin nivelul de competenţă şi pregătire al celor care vin să negocieze la Bruxelles. Cei pentru care, în principiu, n-ar mai trebui, măcar de acum înainte, să mai existe întrebarea îngrijoartă dacă măcar înţeleg o limbă străină la nivel minimal sau să mai  existe dubiul persistent că nu ştiu aproape nimic sau chiar nimic din domeniul la conducerea căruia au fost numiţi din raţiuni exclusive de ţintar politic. Aceia care, măcar de acum înainte, să facă parte dintr-un grup de competenţe recunoscute, cu practică în domeniu şi despre care să existe speranţa că nu vor mai fi schimbaţi (odată cu tot sectorul de care răspund) în următoarele zile, săptămâni sau luni...

Apariţia lui Dacian Cioloş ca actor de decizie în noul Executiv românesc aduce un început de răspuns la aceste întrebări, odată cu speranţa reală că va căuta pentru cabinetul său oameni de acelaşi tip cu el, pe acelaşi tip de logică pe care o cunoaşte foarte bine din instituţiile europene acolo unde „tehnocrat” nu are, nici pe departe, conotaţia negativă pe care încearcă cu disperare s-o inducă unii oameni politici de la noi.

Tehnocrat, în varianta europeană, reprezintă soluţia adoptată de un sistem pentru a fi perfect funcţional, pentru a lucra în cazuri excepţionale ca acesta în care se află România cu clasa sa politică atât de hulită şi decredibilizată. Un sistem construit nu pe influenţă sau comandă politică, ci pus în slujba intereselor reale ale statului a cărui primă şi cea mai importantă menire este tocmai să fie unul funcţional.

Poate, măcar pentru acest an care urmează, ar fi previzibil să înceteze bătălia „între palate”, ridicolă şi cu costuri atât de profunde, cea care a culminat cu disputa publică ce a durat ani de zile (nemaivăzută în vreun Stat Membru) pe tema „cine merge la Bruxelles?”.

Poate, măcar pentru acest an care urmează şi pentru această nouă echipă ce urmează a fi constituită, să nu mai apară cazuri ca acelea care ne-au adus în deriziune şi au stârnit comentarii dintre cele mai negative la Bruxelles: istoria plagiatelor, mereu repetată pentru atâţia dintre membrii de frunte ai trecutelor guverne, inclusiv în cazul unor miniştri de stat, vice-prim miniştri sau, cel mai grav dintre toate, în cazul fostului Prim-Ministru.

Uşile deschise pe care Dacian Cioloş le are la Bruxelles reprezintă o oportunitate enormă. În sine, deoarece, la nivel operativ-guvernamental, nu este nimeni care să deţină portofoliul său relaţional şi, chiar mai mult, de prietenie personală. La Bruxelles dar nu numai. Dar este vorba de o oportunitate majoră în contextul în care criza refugiaţilor a pus pe tapet o problemă existenţială, cea a supravieţuirii proiectului european.

Va urma o perioadă extrem de dificilă, extrem, extrem de complicată pe tot ceea ce înseamnă zonele de reponsabilitate guvernamentală directă, de la gestionarea efectelor proxime sau pe termen mediu ale crizei refugiaţilor, până la remodelarea atât de necesară a structurilor interne de securitate (energetică, alimentară, de sisteme de asigurări sociale, a zonelor mereu în suferinţă ale sănătăţii şi învăţământului etc).

Iar ceea ce ştie să facă foarte bine Dacian Cioloş este să negocieze în condiţii adverse sau foarte adverse pe probleme de bani şi de gerare şi folosire de fonduri europene. Speranţa mea este că aici îşi va face simţită aceeaşi ştiinţă de ordonare a jocurilor pe care i-am văzut-o la Bruxelles, deschizând, corect şi transparent, fluxurile de alimentare cu bani europeni.

Nu e deloc simplu şi, cu ceritudine, nu va fi deloc uşor. Operaţiunea „compromiteţi-l pe Cioloş” a început deja, aţi văzut deja primele exemple în presă, asta în logica tradiţională că orice speranţă trebuie distrusă cu rapiditate pentru că doar incertitudinea sau starea de vid poate permite supravieţuirea vechilor gărzi şi afacerilor lor care au dus de altfel România în fundătura în care se află acum.

Este o şansă de schimbare. Dar să nu ne facem iluzii: este încă într-atât de firavă încât doar putem spera la şansele ei de reuşită finală, odată cu ceea ce atât de mulţi au spus că-şi doresc: modernizarea României. Nu prin vorbe, nu prin plaforme politice şi strict electorale. Ci prin oameni competenţi. Cum este, fără nici un fel de dubiu, tehnocratul de bună condiţie Dacian Cioloş.

P.S. În momentul când am terminat acest material, a sunat un alt telefon (alături de zecile de apeluri în ultima oră). Era unul dintre foarte vechii prieteni de la Bruxelles, unal dintre „făcătorii de joc” prezent în toate etapele finale de negocieri între state. Mi-a spus un lucru pe care vreau să-l repet: „Cioloş? You made a good choice. Finally, we have somebody we know...“.