Solidaritatea europeană, miza alegerilor europarlamentare

Miza alegerilor europarlamentare din acest an este solidaritatea europeană, semnalul pe care europenii trebuie să-l dea în contextul acţiunilor, pretenţiilor şi intenţiilor Federaţiei Ruse. Securitatea UE nu este doar problema politicienilor sau a structurilor militare, ci a întregii comunităţi. Prezenţa în număr mare la vot este esenţială în afirmarea valorilor UE.

Cel mai frecvent comentariu faţă de europarlamentarele din luna mai este acela care susţine ideea că ele sunt preambulul alegerilor prezidenţiale din toamna, că după ele vom şti foarte clar cine se va confrunta pentru prima poziţie în stat şi vom putea aprecia chiar cine va fi câştigătorul. Consider observaţia justă. Cei mai importanţi jucători politici (mă refer aici şi la viitoarea coaliţie de dreapta) îşi ţin adevăraţii candidaţi încă neanunţaţi, aşteptând să vadă rezultatele din mai. Cred că niciunul dintre cei ce şi-au anunţat până acum candidatura nu va fi noul preşedinte al României.

În afară de această miză internă, mai este una europeană: solidaritatea europeană, semnalul pe care europenii trebuie să-l dea în contextul acţiunilor, pretenţiilor şi intenţiilor Federaţiei Ruse. Anii de pace şi de extindere fără probleme majore a Uniunii Europene i-au făcut pe europeni să uite că la Est este un mare jucător geostrategic. Rusia a fost privită ca un vulcan stins, când în realitate era doar un vulcan adormit ce şi-a reluat activitatea.

Anii de criză i-au făcut pe europeni să se concentreze asupra problemelor economice şi să uite că redesenarea graniţelor şi războiul pot fi considerate de către unele state soluţii la criză.

Nici nu poţi sta mereu în stare de alertă, dar nici nu este indicat să contraataci tancurile cu floreta.

S-a vorbit cu ani în urmă de un „deficit de mitologie” de care suferă Uniunea Europeană. Această construcţie supranaţională nu a reuşit încă să-şi scrie o poveste coerentă şi convingătoare despre sine care să poată acoperi şi îngloba miturile legitimatoare ale statelor membre. „Solidaritatea de fapt” despre care vorbea Monnet a fost necesară,  dar nu şi suficientă pentru europeni.

Ea i-a făcut să nu se mai atace, dar nu i-a convins suficient că au un destin comun.

Dincolo de lucrurile pozitive care li se întâmplă în mod concret zi de zi, pe oameni îi conving să stea împreună într-o contrucţie politică anumite reprezentări cu privire la trecutul şi, mai ales, la viitorul lor în acea comunitate. Or, în prezent, cetăţenii multinaţionali ai UE cred mai departe în eroii şi valorile naţiunilor lor, unii dintre ei fiind seduşi chiar de miturile prenaţionale. Oricâte păcate are principiul naţiunilor după care a început să se organizeze Europa începând cu secolul al XIX-lea şi naţionalismul, ideologia ce l-a susţinut, nu putem să nu constatăm forţa acestuia în coagularea popoarelor europene. Naţionalismul este ideologia ce a creat şi a dispus de cea mai puternică mitologie. Cetăţenii UE sunt născuţi şi crescuţi în casa acestei ideologii, iar europenismul, ideologia ce ar trebui să-i facă solidari faţă de cartierul european, este încă timid.

Marele risc ce pândeşte contrucţia europeană este indiferenţa cetăţenilor săi faţă de ea. Preocupaţi de problemele generate de criza economică, bombardaţi zilnic de ştiri negative ce au ca protagonişti concetăţeni europeni de altă naţionalitate şi de mesaje eurosceptice, aceştia uită că pacea europeană postbelică şi eliminarea barbarismului comunist din Est se datorează tocmai apariţiei acestei construcţii europene supranaţionale. Europa a fost cel mai violent loc al lumii până la apariţia Comunităţilor europene, ajungând să fie azi un cartier sigur în „satul global”. Însă această realitate trebuie amintită mereu cetăţenilor europeni, pentru ca aceştia să înţeleagă că trebuie să o susţină. E necesar ca europeanul de pe coasta Atlanticului să înţeleagă că ceea ce se întâmplă dincolo de Prut nu este undeva în estul Europei şi că nu îl priveşte, ci că se petrece la graniţa comunităţii sale şi că îl priveşte în mod direct.

Un element ce a impulsionat crearea Comunităţilor europene a fost „pericolul sovietic”. Vor spori acţiunile Federaţia Ruse pe teritoriul Ucrainei solidaritatea europeană? Este o întrebare al cărei răspuns se află în raportarea cetăţenilor europeni faţă de UE. Securitatea unei ţări sau a unei construcţii politice precum Uniunea Europeană nu este doar problema politicienilor sau a structurilor militare. Semnalul pe care îl dă întreaga comunitate este esenţial, iar alegerile europarlamentare ar fi un bun prilej în acest sens. Prezenţa într-un număr cât mai mare la vot ar însemna enorm în afirmarea valorilor pentru care 28 de ţări europene sunt împreună. Evident, semnalul trebuie să pornească de la politicieni, dar nu numai de la ei. Instituţiile de educaţie şi cultură, mass-media, formatorii de opinie şi organizaţiile nonguvernamentale din întreaga Uniune Europeană ar trebui să susţină ideea întăririi solidarităţii europene.

Alegătorii trebuie să fie convinşi de faptul că acum e necesar să meargă la vot nu doar pentru ca unii semeni de-ai lor să devină demnitari europeni (şi cu prezenţă redusă la vot, locurile din Parlamentul European nu vor rămâne goale), ci pentru a arăta partenerilor internaţionali că susţin proiectul european indiferent de problemele acestuia. Măcar pentru cele patru zile în care se va vota, euroscepticismul şi indiferenţa faţă de UE trebuie lăsate deoparte tocmai pentru păstrarea şi garantarea realităţii politice care le face posibile.