Soarta a fost darnică cu Klaus Iohannis

„Nu sunaţi dumneavoastră, ies eu din când în când!”

Soarta a fost darnică cu Klaus Iohannis. Are prestanţă şi eleganţă. Are o carieră aşezată, atent gospodărită, permanent pe o pantă ascendentă. Are o familie frumoasă, chiar dacă fundamentalişti autohtoni îl bălăcăresc pentru că nu are copii. A trecut echilibrat şi decent peste vorbele de ocară aduse de unul şi altul, fără să pară copleşit de ele. Dar pe cât de generoasă a fost soarta cu el, pe atât de puţin generos este el cu simpatizanţii săi.

Klaus Iohannis se hrăneşte dintr-o scuză. El e altfel decât toţi ceilalţi şi asta ne va fi de ajuns ca să fim normali. Comportamentului extremist al clasei politice actuale, care zbiară din orice şi pune etichete denigratoare cu voluptate, Klaus Iohannis îi contrapune tăcerea. Nu e o strategie greşită, pentru că tăcerile îl fac interesant şi mult mai logic şi inteligent decât cei care vorbesc permanent pe la noi. Devine însă neplăcut şi problematic atunci când refuzi sau eviţi să răspunzi la întrebări, pentru că vrei să fii altfel sau îţi e teamă să nu greşeşti. Modelul corect nu e să opui unei Românii cacafonice o Românie mută, ci să avem o Românie normală în care să vorbească cei care au ceva de spus. Dacă printr-o minune un astfel de model ar fi prizabil de public, Klaus Iohannis şi Victor Ponta nu ar candida niciodată.

Mă aştept ca susţinătorii lui Klaus Iohannis să se aprindă la auzul oricărei critici adresate canadidatului lor. Dar să nu uite două lucruri vitale. Critica este premiza necesară oricărui proces de evoluţie, critica nu este o injurie sau o renunţare la propriile principii, critica nu e şi nu trebuie să fie un obstacol, ci mai ales un ajutor pentru cine înţelege de ce este criticat. Cel de-al doilea punct de pe agenda unui candidat este capacitatea de a respecta şi a de a răsplăti energiile pe care oamenii sunt dispuşi să  le irosească pentru susţinerea ta.

Când se va simţi generos cu oamenii, Klaus Iohannis ar trebui să privească spre câteva direcţii pe care le-a ignorat până acum.

Comunicarea

E de neînţeles ce se întâmplă cu Klaus Iohannis şi comunicarea din jurul lui. Neimplicarea în bălăcăreala zilnică frizează non-combatul. Victor Ponta îl asociază cu Traian Băsescu, în timp ce Traian Băsescu îl face la fel de mincinos şi incompetent ca Victor Ponta. O confruntare directă cu cei doi nu se rezumă doar la a copia modul lor de exprimare. Înţelegem că nu e la fel ca ei, dar e o diferenţă între siguranţa de sine sau echilibru decenţei şi aroganţa non-comunicaţională.

Traian Băsescu îi reproşează casele în timp ce el, în calitate de primar al Capitalei, şi-a dat singur casa din Mihăileanu. Victor Ponta îl acuză de colaboraţionism cu Traian Băsescu în timp ce el a semnat un pact de colaborare şi a avut nenumărate întâlniri, despre care nu ştim mare lucru, cu preşedintele.

Prin absenţa din discuţie, Klaus Iohannis lasă simpatizanţilor săi sarcina de a-l apăra. O astfel de imagine e departe de cea a preşedintelui care veghează peste ţară. Nu e decenţă, e lipsă de implicare împinsă până la limita respectului către proprii alegători. Şi nici cartea decenţei până la capat nu stă în picioare. Când Gabriela Vrînceanu Firea i-a reproşat lipsa copiilor din căsnicie, oameni din echipa sa au răspuns la un nivel la fel de jos ca cea care îl ataca. Întreaga campanie a lui Klaus Iohannis pare lipsită de logică şi strategie, mai degrabă reactivă şi în aşteptarea unei capitalizări a succesului pe baza atacurilor adversarilor. Ce uită Klaus Iohannis e că o candidatură la funcţia de preşedinte nu e o partidă de pocher.

Politica externă

Primarul Sibiului are o problemă majoră pe partea de politică externă şi o evită pe cât poate de mult. E de înţeles lipsa sa de experienţă în acest domeniu, dar lumea în care trăim transformă chestiunile de politică externă în probleme fundamentale de politică internă. Desigur, dacă te uiţi la ştirile difuzate la noi poţi să rămâi cu senzaţia că trăim într-o bulă, departe în spaţiu şi că ce se întâmplă pe Planeta Pământ nu ne priveşte în mod direct. Ajută la asta şi propaganda USL care a transformat criza economică internaţională într-o incompetenţă a Guvernului Boc, în timp ce din discursul lui Victor Ponta înţelegem că ne învecinăm cu China şi nu cu Rusia.

Când îl văd pe Klaus Iohannis vorbind despre politică externă mi se pare deseori că încă nu i s-a comunicat faptul că ceea ce se cheamă Republica Moldova s-a numit cândva Basarabia, iar că mulţi dintre locuitorii provinciei vorbesc un grai asemănător limbii române. La aceeaşi categorie de atemporalitate se înscriu şi răspunsurile salvatoare de genul: vom analiza situaţia şi relaţiile noastre cu Rusia şi vom lua cea mai bună decizie. Nu sunt convins că Vladimir Putin şi întreg aparatul de la Kremlin va avea aceeaşi răbdare pe care o avem noi cu Klaus Iohannis. Problema majoră a candidatului ACL vine din faptul că deşi ştie că are carenţe pe anumite domenii, nu face nimic  să le îndrepte. Şi că revine obsesiv la antiteza cu Traian Băsescu, uitând că defectele actualului Preşedinte nu vin din modul de interpretare al politicii externe, ci din comportamentul intern.

Anturajul

Pentru un domn atât de serios şi rezervat precum e Klaus Iohannis, este un mister anturajul pe care şi l-a găsit în politică. A avut parte de puţin Mircea Geoană şi de mult Victor Ponta, pe ici şi colo a apărut şi Traian Băsescu, dar cel care l-a introdus în politica mare este omul care a plecat din politica mare din cauza lui: Crin Antonescu. Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să îţi spun cine eşti are propria putere de adevăr, iar Klaus Iohannis a avut ceea ce s-ar chema un anturaj nefericit în politică. Chiar dacă s-a desprins cu sânge rece de fiecare dintre cei de mai sus, Klaus Iohannis rămâne dator la a construi în jurul său un anturaj de calitate.

Nu ştim cine îi sunt consilierii, nu ştim cu cine va merge la Cotroceni, nu ştim ce relaţii are cu PDL şi, la o privire atentă, nu ştim nici ce relaţii are în PNL. Singurătatea pe care o lasă să se întrevadă în jurul său poate fi doar o senzaţie, dar o ţară nu se conduce de unul singur oricât de capabil şi mesianic te-ai crede. Situaţia actuală a clasei politice îl avantajează. Încrengătura, încuscririle şi cumetriile transpartinice ne-au adus unde suntem şi un om din afara sistemului, cum pare a fi Klaus Iohannis, ar putea să se folosească de acest lucru. Ce nu ştim e dacă el are un plan concret pentru viitor prin care să schimbe ceva sau e doar un politician care nu a avut acces la cercul intim de la Bucureşti, dar care nu e deranjat prea tare de modul de funcţionare a clasei politice.

Empatia

Klaus Iohannis confirmă ceea ce ştiam din folclorul nostru despre nemţi: pot fi entuziaşti doar în grup, dar rezervaţi la singular. Sigur, când situaţia o cere pupăm doamne ajunse la senectute, strângem în braţe copii şi tineri care vor o poză imortalizantă, dăm mâna cu sute şi mii de oameni. Doar pentru că situaţia o cere, în rest fiecare îşi vede de bătătura lui şi asta se simte în apariţiile sale mai mult ca orice prompter.

Lipsa de empatie nu e un mare obstacol în acest moment mai ales că ne-a pupat Victor Ponta pe toţii obrajii şi a făcut asta cu repetiţie. Faptul că empatia îi lipseşte lui Klaus Iohannis se va vedea atunci când ţara va trece prin momente emoţionante de la care, în calitatea sa de Preşedinte, fie va lipsi, fie va fi doar o prezenţă rece. Din păcate pentru Klaus Iohannis, el nici nu simte, în niciun fel, nevoia de a explica publicului de ce crede în virtuţile răcelii mai mult decât în puterea exuberanţei, astfel că va rămâne în conştiinţa publicului ca o carte deschisă, dar scrisă într-o limbă străină. Exotismul atrage, dar nu întreţine o relaţie.

Klaus Iohannis e curtat astăzi aşa cum puţini politicieni au ocazia vreodată în viaţă. Cu fiecare pomană aruncată pe piaţă de Victor Ponta o parte din electorat mai face un pas spre Klaus Ioahnnis. La fiecare ieşire a lui Traian Băsescu şi referire a sa la Sfântul Iohannis, oamenii îl caută cu privirea pe Santa Klaus. Dar s-a ajuns, oarecum surprinzător, pentru câte pasiuni se consumă la noi, să fie urmărit cu fidelitate ca şi când s-ar urmări o umbră. Cu cât se aleargă după el, cu atât parcă aleargă şi el de electorat. E flatant să ţi se întâmple aşa ceva în viaţă, dar dragostea cu forţa nu durează şi nu duce niciodată la ceva bun.

Klaus Iohannis poate ajunge la Cotroceni, dar lasă senzaţia că odată ajuns o să pună pe porţile de la Cotroceni un afiş pe care o să fie scris:

„Nu sunaţi dumneavoastră, ies eu din când în când!”.

Ah, dar ce l-ar mai iubi oamenii dacă i-ar iubi şi el puţin înapoi. Aşa că nu-mi rămâne decât să închei cu o tradiţională urare: pentru binele general, dar mai ales al dumneavoastră, lăsaţi oamenii să vă iubească, domnule Iohannis!