Sindromul tătucului. Este Klaus Iohannis  responsabil pentru tot ce se întâmplă în România?

Întrebarea este retorică. Aşa cred unii concetăţeni. Că preşedintele României, precum odinioară Ceauşescu sau alt dictator, trebuie să rezolve tot ce mişcă în ţară, de la gestionarea economiei până la salarizarea personalului angajat la stat sau privat, la asigurarea pensiilor, siguranţa publică şi toate cele care afectează viaţa de zi cu zi a naţiei. Uită aceşti cetăţeni că România este stat de drept.

Constituţia prevede în mod expres separarea puterilor în stat, care sunt prerogativele guvernului, parlamentului, justiţiei,  preşedintelui, până unde îşi poate întinde influenţa şi decizia fiecare dintre puterile statului.

Iată principalele reproşuri care i se aduc preşedintelui

• De ce a desemnat-o premier pe Viorica Dăncilă, dând încă o şansă PSD. Plecând de la afirmaţia nefericită, „am hotărât să mai dau o şansă PSD”, o parte dintre ziarişti şi analişti au constatat că putea, per a contrario, să nu mai dea această şansă PSD. Nimic mai fals. Preşedintele nu dă „şanse” partidelor, alegătorii stabilesc cine să fie la guvernare, prin voinţa parlamentului rezultat din alegeri. Preşedintele poate respinge una sau mai multe propuneri de premieri, dar nu poate refuza  să desemneze un premier agreat de majoritatea parlamentară. Că nu trece de votul de investitură al parlamentului. Să presupunem că după Sevil Shhaideh, preşedintele ar fi respins-o şi pe Viorica Dăncilă. Cred că pe asta a mizat şi Dragnea. Cine ar fi urmat? Olguta Vasilescu, Carmen Dan, Rovana Plumb sau Mihai Fifor. Ce a făcut Carmen Dan pe 10 august am văzut. Din obedienţă faţă de Dragnea. Ce OUG-uri ar fi dat Olguţa Vasilescu, creaţia lui Vadim Tudor, de amnistie şi graţiere, de paralizare completă a justiţiei, se sperie gândul. Cum, necum, Viorica Dăncilă nu a avut curaj să dea aceste OUG-uri. Ideea că, desemnând premieri neagreaţi de parlament,  preşedintele poate să provoace alegeri anticipate este falsă. Chiar dacă parlamentul votează  al doilea premier, îl destituie după o săptămână prin moţiune de cenzură, şi o luăm de la început. Nu jucăm cu stabilitatea politică a ţării?
• De ce refuză dezbaterea cu Viorica Dăncilă. Ce se poate dezbate cu o persoană care învârte 10-12 idei şi 2-300 de cuvinte? Si care apeleaza la jigniri şi acuze fără legătura cu subiectele dezbaterii?
• De ce nu a sesizat mai repede Comisia de la Veneţia. Preşedintele a explicat că timpul era prea scurt pentru ca răspunsul Comisiei să influenţeze procesele de subminare a justiţiei aflate în plină desfăşurare. Comisia de la Veneţia se întâlneşte de câteva ori pe an, şi adesea durează luni de zile până la elaborarea unui răspuns la o solicitare.
• De ce nu a activat referendumul pe justiţie mai demult. Un referendum este glonţul de argint al preşedintelui. Îl foloseşte atunci când crede că are efect maxim. Rezultatele alegerilor şi referendumului din 26 mai au demonstrat că momentul a fost bine ales. Alegerile şi referendumul s-au potenţat reciproc şi am avut rezultate foarte bune la ambele.
• De ce nu a participat mai des la şedinţele de guvern şi ale CSM. Avem un exemplu grăitor. Participarea la şedinţa de guvern în care a constatat „doi elefanţi” în încăpere, n-a împiedicat, totuşi, guvernul Grindeanu să dea OUG 13. Preşedintele nu are dreptul de decizie în acţiunile guvernului sau ale CSM. Îşi dă doar cu părerea. Dacă instituţiile care nu depind de preşedinte în deciziile lor  nu-l bagă în seamă, că nu este dictatorul naţiei, ce să facă preşedintele? Abia se decredibilizeaza în ochii cetăţenilor, participând ca simplu spectator la deciziile acestor instituţii.
• De ce nu l-a revocat pe judecătorul CCR, Petre Lăzăroiu. Pentru că a existat decizia CCR care spunea că Lăzăroiu nu este într-o situaţie neconstituţională. Poate preşedintele să calce deciziile CCR, universal obligatorii, conform Constituţiei? Când CCR l-a obligat să numească miniştri interimari „de îndată”, preşedintele şi-a luat timp de analiză a deciziei CCR, iar parlamentul nu l-a acuzat de încălcarea Constituţiei. În plus, nu mai putea fi suspendat pentru prelungirea semnării decretelor   miniştrilor interimari.
• Nu trebuia să o revoce pe Kovesi, cu orice risc.  Să vedem care era riscul, dacă nu o revoca pe Kovesi. Parlamentul l-ar fi acuzat pe Iohannis, pe bună dreptate, de încălcarea Constituţiei, l-ar fi suspendat pentru că atunci coaliţia PSD-ALDE avea o majoritate clară. Venea la Cotroceni Tăriceanu, care oricum o suspenda  pe Kovesi, iar apoi promulga în rafală legile date de Iordache şi Nicolicea, prin care justiţia devenea total paralizată, subordonată PSD-ALDE. Era mai bine aşa? Faptul că la referendumul de demitere Iohannis ar fi câştigat, nu este relevant. Răul fusese deja făcut, în materie penală funcţionează legea cea mai favorabilă infractorilor.
• Preşedintele Iohannis a pierdut mai multe preorgative. Ca urmare a deciziilor  guvernului, parlamentului, CCR. Ce putea să facă? Să declare război instituţiilor statului? Într-un stat de drept aşa ceva nu este posibil. Preşedintele este o parte a deciziei, nu  poate influenţa alte instituţii ale statului. Că nu suntem în dictatură.
• Întrebările de la referendumul din 26 mai nu au fost cele mai potrivite. Preşedintele Iohannis nu este jurist. S-a consultat cu experţii jurişti de la Cotroceni şi au ieşit întrebările puse. Bune,  rele, acestea au fost puse le referendum. Ce trebuia să facă, să asculte de ziariştii care-i propuneau alte întrebări?
• Mulţi reproşează preşedintelui că este tăcut şi leneş. Leneş nu are cum să fie, faţă de multitudinea de probleme pe care le are de analizat şi rezolvat. Sute de pagini de documente care trebuie citite zilnic, întâlniri cu şefii instituţiilor de forţă, pregătirea întâlnirilor cu parteneri externi, analiza actelor necesare pentru promulgarea legilor, pregătirea pentru semnarea decretelor, are suficiente activităţi pentru a nu fi considerat leneş. Agenda oficială este doar faţa vizibilă a activităţii preşedintelui.  Că nu a ieşit mai des la tv, să se plângă de guvernarea PSD-ALDE. Cu ce rezultat? Mesajele preşedintelui trebuie să fie clare,  pertinente şi relevante, nu dese şi plângăreţe, nu de mahala avem nevoie în comunicarea preşedintelui. Altfel, mesajele sale intră în derizoriu, nu mai sunt receptate la justa lor importanţă. 

Sigur că mai rămân multe întrebări. Nici preşedintele nu este o persoană perfectă, care să nu facă erori sau evaluări greşite. În ciuda aparatului impresionant de consilieri pe care îi are. Pentru că, în ultimă instanţă, decizia este strict la preşedinte.

Încă n-am auzit explicaţii de ce a promulgat, totuşi, doua legi importante, aceea a recursului compensatoriu şi a alegerii primarilor într-un singur tur, fără a încerca măcar retrimiterea lor la parlament. S-ar fi prelungit discuţiile în spaţiul public şi posibil ca legile cu pricina să fi avut altă soartă.

Concluzii

Sper că nimeni nu se îndoieşte de faptul ca preşedintele Iohannis a blocat guvernarea PSD-ALDE. Acţionând, uneori, la marginea Constituţiei. Şi riscând suspendarea. Fără o conlucrare strânsă Iohannis-Orban, nu ar fi trecut moţiunea de cenzură şi nu ar fi fost instalat guvernul Orban. Urmează o perioada dificilă în politica românească, cu alegeri locale şi parlamentare in 2020. Cum este sigur ca Iohannis va câştiga şi al doilea mandat,  la cârma ţării nu se vor afla un guvern şi un preşedinte care să-şi conserve accesul la banii bugetului şi la bazinul de funcţii publice prin cadouri otrăvite făcute alegătorilor. Putem spera şi în vremuri mai bune.