În mod asemănător au stat lucrurile şi cu comentariul apărut cu doar o zi înainte. Nu am avut parte doar de vorbe bune. Şi nu îi am în vedere când spun pe hiper-activii care comentează din ordin, contra-cost ori doar spre a se afla în treabă.

Cei care şi-au făcut un obicei de a-şi rezerva zilnic câteva minute spre a-mi citi opiniile s-au obişnuit cu mine mai curând în calitate de critic al PSD. Nu neapărat şi în nici un caz şi ca susţinător obligatoriu şi necondiţionat al PNL ori al oricărui alt partid politic. Scriu şi voi scrie atâta vreme cât am garanţia că îmi pot exprima liber părerile. Nefiind înregimentat politic, netrăind din scrisul la gazetă, m-am bucurat de dreptul de a critica, ori de câte ori a fost cazul, greşelile comise atât de preşedintele Iohannis (pe care l-am susţinut în campaniile electorale din 2014 şi 2019) cât şi ceea ce mi s-a părut eronat sau profund incorect că se întâmplă în tabăra politicienilor care, din ianuarie 2017, s-au aflat în situaţia de a lupta împotriva aberaţiilor şi ticăloşiilor comise de guvernarea PSD, în complicitate cu minusculul dar ticălosul  ALDE al atât de perniciosului  domn Călin Popescu-Tăriceanu.

M-au bucurat victoriile Opoziţiei, aşa cum a fost ea reprezentată de PNL, USR, PLUS sau PMP, am apreciat succesele ei în activitatea cotidiană, dar şi în alegerile europarlamentare. Le-am salutat ca atare. M-a bucurat pierderea puterii de un PSD tot mai peremizat, mai bolşevizat, mai roşu, mai mizer, mai antinaţional şi mai iresponsabil,  condus de inşi de calitate şi politică, şi umană din ce în ce mai proastă, cu toate că eram conştient că PNL şi preşedintele lui, dl. Ludovic Orban, îşi asumă, începând din ziua de 4 noiembrie 2019, o misiune aproape imposibilă.  Nu trebuie să fii nici politician, nici analist politic, trebuie doar să ai capul pe umeri ca să ştii şi să înţelegi că e greu de guvernat când nu dispui de o majoritate parlamentară  clară, sigură, când alături de tine se află politicieni la rândul lor cu orgolii şi care se pregătesc să îţi devină competitori.

M-a bucurat covârşitoarea victorie a d-lui Klaus Werner Iohannis în alegerile prezidenţiale. Speram ca acest al doilea mandat, negrevat de obsesia realegerii în funcţie, să fie mai împlinit decât primul. Am fost naiv? Contam pe faptul că fiind profesor de Fizică, adică de Ştiinţe Exacte, nedovedindu-se deloc o fire de poet, dl. Iohannis va cumpăni extrem de bine ce se poate şi ce nu se poate face pentru ca operaţiune de depesedizare a ţării, pe care o socotesc şi eu o prioritate naţională, să aibă şanse de succes. Mai contam şi pe faptul că dl. preşedinte, fiind om cu şcoală, adică cu facultatea făcută la cursuri de zi şi cu note la examene luate pe bune, se va baza, îşi va fundamenta şi aspiraţiile, şi deciziile pe sfaturile şi pe consultarea specialiştilor.

Or, majoritatea acestora, recte a specialiştilor în Drept constituţional, au scris în articole publicate în presă sau au spus în emisiuni televizate că operaţiunea de organizare a unor alegeri anticipate nu prea are aici şi acum şanse de succes. Nici din perspectiva Constituţiei, care ar trebui revizuită sau, cum se spune astăzi, updatată, dacă nu cumva chiar rescrisă din temelii  nici din cea a situaţiei din Parlamentul României, nici din punctul de vedere al intereselor omeneşti sau meschine ale parlamentarilor, nici din perspectiva celor ce reprezintă astăzi Curtea Constituţională ori Instituţia Avocatului Poporului.  

Nu a fost să fie. Dl. Iohannis a dorit cu orice preţ alegeri anticipate. Le-au vrut şi unii dintre liderii PNL. Preşedintele partidului, dl. Ludovic Orban, a trebuit să dea curs acestor dorinţe care joi s-a dovedit că au eşuat, ca şi altele, cu totul lamentabil. Sigur, a intervenit şi povestea cu coronavirusul. Echivalentul ploii de dinaintea luptei de la Waterloo care a determinat înfrângerea lui Napoleon sau al lungi ierni ruseşti ce a determinat eşecul armatelor germane, cum ne tot repetă Ion Cristoiu. Pentru ca penibilul să fie desăvârşit au urmat două episoade complementare. Până atunci inimaginabile într-o democraţie funcţională. Cel al dezertării laşului Florin Vasile Cîţu şi cel al învestirii, în primul rând cu voturile parlamentarilor PSD (acelea pe care nu le dorea omul de partid, dl. Ladima-Cîţu de la Finanţe) a exact a aceluiaşi guvern căzut în urmă cu o lună, pe data de 5 februarie. Totul sub presiunea extinderii epidemiei provocate de virusul COVID 19.

În 30 de ani de democraţie post-revoluţionară, România nu a mai trecut printr-o situaţie atât de caraghioasă şi de penibilă. Nici agonia prelungită a guvernului Ciorbea, nici baricadarea în sediul Executivului a fostului premier Radu Vasile nu egalează tragicomedia la care s-au dedat în cursul săptămânii ce se încheie astăzi domnii Klaus Werner Iohannis, Ludovic Orban şi Florin Vasile Cîţu. Şi-au permis- o pe seama şi pe socoteala poporului român. Dl. Iohannis a făcut-o şi repetând povestea cu comandantul care nu se schimbă în timpul bătăliei şi cu felul admirabil, eroic, nemaipomenit în care dl. Orban a gestionat criza coronavirusului. Începând, probabil, cu afacerea “Vergil Chiţac”, deplâns de bocitoarea de serviciu Raluca Turcan, expertă în spălarea de cadavre politice.

Din păcate, lupta cu COVID 19 de abia acum începe. Reînvestit premier, dl. Orban este obligat să o câştige. Între altele, dacă mai speră să nu piardă alegerile şi ca PNL, pe care el l-a readus pe linia de plutire, să nu aibă soarta PNŢCD.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro