Sfârşitul alege

Duminica viitoare aproape 400 de milioane de cetăţeni europeni sunt aşteptaţi în faţa urnelor spre a-şi exercita dreptul democratic de a-i alege pe cei 751 de parlamentari europeni. Alegerile programate pentru data de 25 mai vor însemna startul în vederea reînnoirii complete a instituţiilor europene.

Sondajele de opinie cunoscute până la această oră indică nu doar substanţiale şi, până la urmă, fireşti modificări de personal, ci şi schimbări ceva mai profunde de orientare politică.

Cele mai multe anunţă o scădere destul de semnificativă a ponderii PPE în noul Legislativ de la Bruxelles. Aceleaşi sondaje nu sunt foarte optimiste în privinţa prezenţei la vot. Din câte se pare, doar cu ceva peste 40% dintre europenii cu drept de vot intenţionează să-şi exercite dreptul electoral. Observatorii politici interpretează, nu fără îngrijorare, absenteismul prognozat în primul rând drept un semn al unei nedorite creşteri a euroscepticismului. Acestui motiv de îngrijorare i se mai adaugă un al doilea. Realitatea că o prezenţă la vot firavă înseamnă o şansă în plus de reuşită oferită extremismelor, lucru deloc de dorit în contextul evoluţiilor recente din Rusia şi, în general, din spaţiul ex-sovietic.

E pentru a doua oară, din 2007 încoace, de când România a fost admisă în Uniunea Europeană, că şi cetăţenii ţării noastre îşi vor putea desemna trimişii la Bruxelles. Conform estimărilor diferitelor institute de sondare a opiniei publice, prezenţa la vot a românilor va fi duminica viitoare net inferioară mediei europene. Un lucru cel puţin bizar dacă e să ne reamintim ardoarea cu care concetăţenii noştri au salutat, în urmă cu şapte ani, acceptarea României în organismele europene. 

Atât de dezamăgiţi să fie oare românii de ceea ce le-a oferit Uniunea Europeană în tot acest timp, de faptul că noua condiţie de cetăţeni ai Europei Unite înseamnă nu numai drepturi, ci şi obligaţii, unele nu din cale afară de agreabile şi contrarii unor cutume locale demult încetăţenite? Atât de mare să fie prăpastia între ceea ce am aşteptat să primim din partea Europei şi ceea ce am primit de fapt? Dezamăgirea aceasta să îşi afle cumva originea în ceea ce a însemnat precaritatea ofertei europene sau în exageratele expectaţii ale populaţiei româneşti. Chiar să se  fi aşteptat aceasta ca după 2007 pe Dâmboviţa, pe Mureş şi pe Târnave să nu mai curgă apă chioară, ci numai lapte şi miere? Atât de mult să fi crescut euroscepticismul concetăţenilor noştri încât acum, printr-o scăzută participare la vot, să dorească să protesteze, să îşi manifeste categoric deziluzia, frustrările şi supărările faţă de Europa? Mi-e greu, mi-e imposibil să dau crezare acestor ipoteze.

Unui număr destul de mare de comentatori, ceva mai credibilă li se înfăţişează ipoteza că, prin refuzul de a se prezenta la vot, românii ar plănui mai curând să dea un puternic avertisment clasei politice româneşti. Să o amendeze drastic. O ipoteză cu atât mai plauzibilă cu cât în piaţă s-a făcut deja auzit şi îndemnul făţiş la boicot, rostul acestuia fiind de a fi sancţionate in corpore toate partidele ce au depus liste cu candidaţi, mulţi, prea mulţi dintre aceştia nefiind, din păcate, personalităţi politice proeminente. Puţini sunt oameni ale căror cv -uri şi calificări să îi îndreptăţească la o minimă încredere din partea electoratului, majoritatea fiind cunoscuţi doar ca sinecurişti sau personaje secundare ce îşi primesc răsplăţi pe linie de partid şi nimic mai mult. Răsplăţi ce sunt departe a fi tangente intereselor şi aspiraţiilor electoratului.

Un boicot nu este în nici un caz de dorit. Pentru simplul motiv că a vota nu înseamnă doar a alege între o listă sau alta, între un candidat independent şi o listă de partid. Votul reprezintă un act de angajare, de maturitate şi de reflecţie, de cumpănire şi de determinare a ceea ce judecata unui anume alegător îi spune că ar putea fi mai bine pentru el şi pentru ţară. Votul înseamnă cu totul altceva decât expresia furiei de moment, oricât de îndreptăţită ar fi această furie. 

Dacă e să judecăm drept, românii ar avea suficiente motive pentru a fi furioşi. Nici una dintre guvernările ultimilor ani nu le-a dat satisfacţie, nici una nu a fost interesată cât de cât de ei şi de necesităţile lor. Aroganţei şi băltirii pedeliste i-a succedat corupţia generalizată, ca principală marcă de înregistrare şi de acţiune a USL. Numai că -şi aici e marele semn de întrebare- tocmai partidul şi alianţa electorală aflate acum la putere, o alianţă succesoare a defunctei USL, se insinuează a fi principalii ipotetici câştigători ai europarlamentarelor de duminica viitoare. În mod paradoxal, electoratul român se pregăteşte, conform sondajelor de opinie, să îi sancţioneze destul de usturător pe liberalii care s-au aflat şi ei în fruntea bucatelor, din mai 2012 până prin februarie 2014, fără a rezerva acelaşi tratament dur social-democraţilor în frunte cu Victor Ponta. 

În România, indiferent de ce fel de alegeri a fost vorba, electoratul s-a aflat mereu în situaţia de a opta între două rele. Firesc ar fi fost ca în cei 24 de ani ce s-au scurs de la primele alegeri libere de la 20 mai 1990, să îşi facă loc şi opţiunea dintre bine şi mai bine. E limpede că actuala opoziţie s-a dovedit incapabilă să dea vreun semn credibil că i-ar sta în putinţă să ofere fie şi cea mai mică garanţie că ar putea fi măcar o promisiune pentru acel mai bine dorit, tot la fel cum USD nu e nicidecum certitudinea vreunui bine existent. Noile formaţiuni politice apărute- fie că e vorba de Forţa Civică sau de Mişcarea Populară- sunt epifanii mai mult sau mai puţin pronunţate ale aceluiaşi PDL, acum fărâmiţat şi divizat în trei. Nici ceea ce a mai rămas PDL, un PDL supărat pe fostul lui adevărat şef din vremea guvernării, nici Forţa Civică avându-l în frunte pe fostul aparatcik utecist Mihai Răzvan Ungureanu, nici PMP cu mai mult decât colorata Elena Udrea în frunte nu sunt nimic altceva decât întruchipări ale stilului lui Traian Băsescu. Ceea ce numai bine nu e. 

Această specificitate negativă a făcut ca întreaga campanie electorală pentru europarlamentare să se concentreze în jurul personalităţii obsedante a preşedintelui aflat la final de mandat.  A moştenirii şi succesiunii lui. Totul s-a jucat în termenii atitudinilor pro şi anti-Băsescu, cu implicarea directă în dezbatere a însuşi protagonistului acestuia. Temele europene au lipsit aproape cu desăvârşire din dezbateri căci e limpede că doar a te declara în favoarea democraturii de tip Băsescu nu asigură în nici un chip legitimaţia de european. 

Sigur, sondajele de opinie menţionate mai sus sunt doar orientative. Ele oferă doar posibile indicii, nu şi certitudini. Ele pot lăsa locul şi unor surprize. De lucruri sigure vom putea vorbi de abia după închiderea urnelor. Şi aceasta pentru că numai sfârşitul clarifică. Ba chiar- şi am învăţat aceasta de la prezidenţialele din 2009- câteodată sfârşitul alege.