Astăzi, cotidianul Adevărul a publicat în cadrul Barometrului Adevărul despre România realizat de INSCOP Research, datele unei cercetări-eveniment care dezvăluie un tablou tulburător al societăţii româneşti la aproape un sfert de secol de la schimbarea de regim din 1989.  

Sondajul trage un semnal de alarmă serios cu privire la prezentul şi viitorul sistemului democratic românesc şi a societăţii în ansamblu.

Intitulat “Temerile românilor, Sursele protejării şi Criza reprezentării”, studiul relevă rezultate îngrijorătoare cu privire la soliditatea infrastructurii democratice şi comunitare a României conferite de valorile fundamentale ale democraţiei şi modul în care se regăsesc acestea în mentalul colectiv. Cercetarea este importantă şi pentru că analizează temerile individuale/colective, adică indicatori care forează mult mai adânc în conştiinţa publică, măsurând cu acurateţe sporită harta fricilor şi a refugiilor înspre care se îndreaptă populaţia pentru a-şi ţine temerile sub control.

În analiza de astăzi aş dori să mă aplec asupra a două concluzii ale studiului:

1.      Temerile fundamentale ale românilor se concentrează pe orizontul îngust al preocupării faţă de ziua de mâine dominat de problemele economice şi sociale. Deteriorarea stării de sănătate a membrilor familiei, creşterea preţurilor la alimente, creşterea taxelor, creşterea preţurilor la energie, scăderea veniturilor familiei surprind o agendă a supravieţurii pe care practic nu mai au loc subiecte mai sofisticate, dar normale ale unei societăţi democratice precum respectarea drepturilor cetăţeneţi, aplicarea preferenţială a legilor sau dezinformarea cu privire la problemele vieţii cotidiene.

2.      A doua concluzie relevă marele pericol pentru societarea românească. Chestionaţi asupra elementelor care îi pot ajuta să scape de temerile indicate, românii se refugiază complet în sfera privată.

“Sfânta treime a românului, sanctuarul care, în viziunea sa, îl protejează de “relele pământului” nu sunt nici statul, nici societatea, nici comunitatea, ci spaţiul intim privat format din propria persoană (90,4% spun că propria persoană îi ajută mult şi foarte mult să scape de temeri), din familie (89,7%) şi din Dumnezeu (83,3).”

Îngrijorător este faptul că elementul din zona spaţiului public al democraţiei care, teoretic, ar trebui să fie liantul principal între cetăţean şi sfera publică, respectiv autorităţile reprezentative alese (parlamentari, primari, consilieri) se află pe ultimul loc în clasamentul entităţilor înspre care se îndreaptă românii pentru a căuta un refugiu în combaterea temerilor. Doar, atenţie… 11,6% consideră că reprezentaţii aleşi îi ajută mult şi foarte mult să scape de temerile declarate.

Dacă esenţa democraţiei – am numit aici reprezentanţii aleşi – sunt practic o entitate ocolită de cetăţenii care invocă temeri economico-sociale rezolvabile, culmea, tocmai de astfel de autorităţi, nici esenţa capitalismului – am numit aici firme şi intreprinderi private – nu stau mai bine. Doar 12,4% din populaţie indică firmele private drept element care îi ajută mult şi foarte mult să scape de temeri. Astfel, cele două mari repere ale schimbării de regim din 1989 – Democraţia şi Capitalismul – nu par să fi convins românii de virtuţile lor atunci când sunt supuse testului suprem: capacitatea de genera protecţie în faţa surselor de risc ce alimentează tabloul temerilor individuale şi colective. Pe locuri intermediare se află elemente precum Biserica (55,9%), Comunitatea (45,5%), Justiţia (27,5%), Mass-media (20,3%), instituţiile statului -ministere, poliţie (19,5%) sau ONG-uri (16,4%).

Datele studiului INSCOP trebuie citite sec, fără patimă, cu un ochi analitic rece. Ele constituie un semnal de alarmă pentru toţi factorii care au o putere şi influenţă în modelarea societăţii şi consolidarea democraţiei româneşti. Nu mă refer aici doar la instituţii ale statului, alese sau executive, ci mă refer şi la presă, la societatea civilă, la comunităţile locale, la grupuri profesionale influente şi, în ultimă instanţă, la cetăţeni, la noi toţi.

O ţară cu instituţii reprezentative care au deficienţe structurale, funcţionale şi etice uriaşe, o ţară cu o clasă politică pentru care serviciul public este adesea facultativ şi în cadrul căreia modele pozitive, fără a lipsi, sunt o raritate, o ţară cu o presă deprofesionalizată, care nu educă, dominată de dictatura senzaţionalului de consum şi de apologia veştilor proaste cu orice preţ, o ţară cu cetăţeni care nu mai găsesc refugiul protector decât în propria persoană, în familie şi în divinitate se confruntă cu riscuri sistemice. Deocamdată ele poate par îndepărtate. Dar dacă ţesutul social se destramă, dacă legăturile comunitare dispar, dacă doar supravieţuriea prin strategii individuale rămâne singurul impuls care ne mai ţine în viaţă, criza reprezentării şi a democraţiei s-ar putea să nu fie cea mai proastă veste pe care o primeşte naţiunea română în acest debut de mileniu.

P.S. Adresez mulţumiri domnului Dorel Şandor pentru contribuţia consistentă, alături de sociologii INSCOP la proiectarea indicatorilor în baza cărora am cules datele sociologice care au fundamentat acest studiu.