Servim cultura şi ţara!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În loc de o vizită la un taxidermist profesionist, care să îi asigure un bine meritat loc în panteonul mizeriei culturale locale, Nicolae Breban preferă să facă o conferinţă publică. Scopul: să împroaşte cu rahat în stânga şi în dreapta. Cu accent pe dreapta, că e bine ca revizionist să ai o coerenţă ideologică atunci când vrei să mânjeşti pe cineva. Şi totuşi, cine e acest Nicolae Breban?

Educaţia primită în ultimii ani de comunism are şi ea câteva avantaje. Recunoşti imediat şi fără dubii descendentul culturii naţionalist-comuniste, specialistul linsului metodic, colaboraţionistul maniacal, îndrăgostit iremediabil de tradiţionalism. El face parte din literaţii altoiţi de găştile din casele de cultură şi care au transformat sintagma „om de cultură” într-o abominabilă marcă a imposturii. E plină România de ei, pentru că se pare că ura şi lipsa de caracter nu îi împiedică să ajungă la vârste memorabile. Producţia lor culturală din anii ’80 a schilodit orice vână artistică şi continuă să ne paraziteze şi astăzi. Cine e Nicolae Breban? Unul dintre ei, proaspăt numit în funcţia de preşedinte al Consiliului Consultativ al ICR.

De ce contează Breban?

Ce-l recomandă pe Nicolae Breban la o astfel de funcţie? Biografia, poate? Descendent dintr-o familie cu origini burgheze a fost exclus din şcoală pentru acest lucru în anii ’50. Acest fapt nu l-a împiedicat să ajungă în Comitetul Central la sfârşitul anilor ’60. Asta ca să ne lămurim cam despre ce e vorba, când vine vorba de morală şi de Nicolae Breban. Ajunge redactor şef la ”România literară” şi are câteva conflicte cu partidul după ce îl critică pe Nicolae Ceauşescu. De la asta i se trage o înlăturare din prim planul vieţii publice, dar reuşeşte cumva să se auto-exileze la Paris fără nicio problemă. Nu este împiedicat să publice în continuare în ţară, fapt surprinzător pentru ceea ce se numea un dizident pe acele timpuri. Poate că relaţia sa specială cu generalul de securitate Nicolae Pleşiţă să fi contat pentru un exil parizian, plin de creaţie recunoscută în România, a unui scriitor care se dorea un veritabil opozant comunist. Să spicuim din opera creatoare a lui Nicolae Breban:

Breban: Servim cultura şi ţara! Gen. Pleşiţă: Aşa este, tovarăşe Breban, era vorba să-mi dai un nume. Breban: Da, da, exact. Îl am lângă mine. Aveţi o memorie excepţională. Se cheamă aşa: doamna Dora Maria Călinescu, care a depus pe data de vineri-4 februarie, la sectorul 1, la miliţia asta din colţ cu Ipătescu, pentru America. Gen. Pleşiţă: Da, da. Da, e de fapt mama lui Matei. Breban: Da, scrieţi şi numele: mama lui Matei Călinescu, că e anexată şi o invitaţie a lui Matei, care e profesor la Universitatea Indiana, Indiana. Gen. Pleşiţă: Da, e-n regulă. O găsesc, dau telefon. Breban: Pentru asta eu vă mulţumesc în special, tovarăşe general. Gen. Pleşiţă: N-aveţi de ce. Vă răspund şi eu ca dumneavoastră: servim ţara (amuzament). 

Merită menţionat că pe lista de scrieri obligatorii ale lui Nicolae Breban la Securitate mai apăreau şi alţii, printre care Paul Goma şi Monica Lovinescu. Suficient pentru a ajunge în fruntea ICR-ului după 25 de ani de la Revoluţie. (pentru comentarii pe această temă vă recomand un material al lui Dan Alexe: Pomposul turnător Nicolae Breban...)

De ce nu scăpăm de Brebani?

”În noiembrie ne-am luat ţara înapoi” = cea mai bună găselniţă de marketing politic din ultimii ani. Adevărul e că Breban şi ai lui sunt nişte oameni plini de îngăduinţă, pentru că ne permit să trăim şi noi în ţara lor.

Problema ICR-ului ar fi trebuit discutată strict în cheie de management cultural. De la apariţie şi până în acest moment, conducerea Institutului a fost doar o sinecură, fapt care se aplică în bună măsură şi în cazul lui H.R. Patapievici. Dar e cazul unui amendament, pentru că trebuie spus că e singurul dintre cei care au trecut pe acolo şi care a făcut ceea ce trebuia făcut din poziţia de preşedinte al ICR. În rest, Buzura, Zamfiroiu şi Marga au folosit ICR-ul după cum i-a tăiat capul, singurul lucru pe care l-au avut în comun fiind faptul că nu există nimic meritoriu menţionabil în dreptul numelui lor.

Să recunoaştem că de fapt nu există nicio minimă intenţie de a avea un management cultural, începând de la Ministerul Culturii (unde nu îmi aduc aminte de niciun ministru meritoriu) şi terminând cu ICR. Pentru conducerea ICR au candidat Radu Boroianu, care e doar o afacere reglată între Tăriceanu şi Ponta, şi Iulian Tănase, care a primit un fel de candidatură-mulţumire de la Klaus Iohannis pentru sprijinul din campania electorală. Despre Radu Boroianu nu e nimic de spus şi sunt convins că nici nu o să auzim mare lucru în viitor. Pe Iulian Tănase nu îl înţeleg de ce s-a băgat în ceva care nu are legătură cu competenţele sale (lucru pe care l-a recunoscut şi singur) ceea ce l-a făcut complice al unui proces de acordare de sinecuri (îl bănuiesc mai degrabă de naivitate). Păcat.

Ce a lipsit din procesul de selecţie a fost tocmai un proiect de management cultural. Ţara nu duce lipsă de oameni capabili să pună pe picioare un Institut de amploarea ICR-ului, dar nu ducem lipsă nici de revizionişti. Şi ca un făcut, aceştia din urmă câştigă mereu. Trist.

Cultura sinecurii e mai puternică decât orice altceva. E bine să recunoaştem acest lucru. Atunci când se construieşte o instituţie ne umplem de bune intenţii, dar uităm că ea e de fapt un inventar de imobile, maşini şi şoferi pentru nişte băieţi care servesc pe cine e nevoie să fie servit. A supravieţuit servilismul şi a chiar s-a rafinat. Primeşte o funcţie cine ştie să flegmeze cu direcţie, în timp ce e aplecat de spate până la pământ.

De ce e bine să nu îl uităm pe Breban

Sunt voci care cer să îl ignorăm pe Breban. Cine mai e Nicolae Breban astăzi? Nimeni. Moştenire literară care nu interesează mai mult de 10 oameni care îi sunt apropiaţi. Dar ca un făcut, deşi e mort cultural, e cât se poate de viu politic. El decide cine e reprezentativ şi cine nu. Ţine discursuri, deschide drumuri, manevrează bugete, decide viitorul. Bine, îl putem trata cu silă, cu scârbă, cu dispreţ. Dar acelaşi lucru îl facem cu majoritatea celor care ajung în funcţii publice. Retragerea în auto-suficienţă (chiar şi dacă e îndreptăţită) este exact ceea ce au nevoie aceşti oameni. Mai crede cineva că vom avea o politică sau un management cultural la ICR care să ajute cu ceva? De câţi ani o să fie nevoie ca să ştergi urmele lui Marga? Sau a lui Breban? Ei bine, ICR e mort şi îngropat, iar banii pe care îi are de dat nu sunt altceva decât cadouri pentru privilegiaţi.

Prezenţa în lumea noastră a lui Nicolae Breban şi a indivizilor ca el e o aducere aminte a mizeriei de dinainte de 1989, mizerie care s-a acutizat ca o permanentă pedeapsă că am avut curajul să scăpăm de ei (vorba vine, că după cum arată datele, Revoluţia pare o chestie mai degrabă internă, de partid). Ciclic, ei reapar în public vorbind despre virtuţile poporului român, de tradiţii şi de cum le-am ponegrit noi ceilalţi, pentru că nu i-am respectat pe ei, oamenii de cultură. Cei adevăraţi, pentru că oricine în afară de ei e o râmă care trăieşte la umbra marilor bărbaţi ai neamului. Toţi ăştia pe care nici biologia nu reuşeşte să-i învingă sunt ca o boală nevindecabilă pe care uneori o ţii sub control doar că ea să revină mai plină de puroi şi suferinţă.

Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. Asta dacă ne tot întrebăm de ce suntem noi altfel. Din cauza lor. Hai cu emisiunile omagiale. Să ne cânte Adrian Păunescu, să ne recite Florina Cercel şi Radu Beligan, să ne scrie Nicolae Breban.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite