Se ascute lupta pentru şefia PSD

Nu am şi nici nu îmi doresc să am acces la înaltele foruri de decizie politică nici pesediste, nici liberale. Nu dispun de ceea ce se cheamă „informaţii pe surse”.

Drept care nu pot spune cu certitudine dacă ceea ce s-a întâmplat la mijlocul săptămânii trecute a fost consecinţa unei confruntări politice reale sau a unuia dintre cele mai ordinare blaturi din istoria României post-decembriste.

Crezând însă pe mai departe în căderea pe bune a guvernului Orban I, formulez două concluzii. O astfel de înfrângere nu are cum să fie în folosul liberalilor care îşi văd şifonată imaginea în ochii opiniei publice, a celor care se vor afla mai devreme sau mai târziu în faţa urnelor de vot.  Tot la fel cum nu poate să nu se deconteze în favoarea pesediştilor care au dat astfel primul semn major că nu sunt în totalitate knock-out  după ruşinoasă înfrângere a candidatei lor la alegerile prezidenţiale, d-na Viorica Dăncilă, şi după comportamentul lor lamentabil de după respectivul moment de cumpănă.

Cu toate acestea, nu ader la opinia exprimată de marea majoritate a jurnaliştilor şi a analiştilor politici că victoria de miercuri a PSD ar reprezenta pentru preşedintele interimar al partidului, dl. Marcel Ciolacu, o garanţie sigură că va fi ales cu majoritate absolută la viitorul Congres. Indiferent de data la care se va desfăşura acesta. Pentru dl. Ciolacu, cu cât mai repede, cu atât mai bine.

PSD este un partid roşu. De esenţă comunistoidă. Aşa a fost din ianuarie-februarie 1990, aşa va rămâne până în clipa în care istoria îi va consemna obştescul sfârşit. Nimic mai semnificativ decât imaginile de la conferinţele judeţene ale partidului. Care nu au cum să nu te ducă cu gândul nu doar la cele de dări de seamă şi alegeri ale PCR, ci şi la ale adunărilor în care ţăranii erau aduşi cu forţa spre a fi prelucraţi în legătură cu superioritatea cooperativizării. În chip de instructori  de la centru evoluând inşi precum Şerban Nicolae sau fostul tractorist Paul Stănescu. Deja om ‘ ’conştiinţa înaintată" şi cunoştinţe de ‘’artimetică ‘’.

În PSD se practică loviturile pe la spate, comploturile, întâlnirile de taine şi înţelegerile secrete. Liderii PSD sunt doar în aparenţă prieteni unii cu alţii – de pildă, ce prietenie reală ar putea exista între dl. Ciolacu şi dl. Grindeanu, deşi au vizitat câteva organizaţii judeţene împreună sau ce au de discutat d-na Ecaterina Andronescu cu d-na Claudia Ţapardel sau cu caragialeana doamnă Gabriela Zoană ?- şi la fel ca în orice partid de factură leninisto-stalinistă surprizele pot apărea chiar şi în ultima secundă.

Tocmai de aceea nu cred că acum, foarte aproape de sfârşitul primei jumătăţi a lunii februarie, dl. Marcel Ciolacu ar avea deja în servietă mandatul de preşedinte al PSD. Dl. Marcel Ciolacu, cu figura lui de Popa Oşlobanu după o dietă severă, dar care a început să dea iar iama prin frigider, prin pivniţă şi prin cămară nu are asigurat sprijinul tuturor organizaţiilor judeţene care îşi vor trimite delegaţii la Congres.

Faptul s-a văzut limpede în  de abia încheiatul week-end când pe lista propunerilor de viitori nacealnici ai PSD a apărut nu doar numele d-lui Sorin Grindeanu care e clar că arde de dorinţa de a-şi răzbuna umilinţa de care a avut parte la începutul verii anului 2017, atunci când a fost concediat după numai cinci luni de guvernare, ci şi numele d-lui Vasile Dîncu, propus pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al PSD, deşi încă nu este membru de partid. Funcţie care, dacă ţin eu bine minte, a dispărut instantaneu, odată cu intrarea în conul de umbră a tripletei Dăncilă, Fifor, Teodorovici. Nici o problemă. La o adică, poate fi reinventată. Dacă o cer interesele partidului, vorba lui Caragiale, şi dacă o impune voinţa baronilor acestuia.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro  şi pe blogurile adevarul.ro.