Se pregăteşte o transformare a Statelor Unite ale Americii?

Am aşteptat să treacă mai multe zile de la începutul violenţelor din Statele Unite ale Americii, pentru a-mi forma o imagine şi a putea oferi o analiză de ansamblu a situaţiei, plecând de la context, tradiţie şi istorie. Ideea este că se prefigurează o nouă transformare a SUA.

S-au publicat deja mai multe analize depre ceea ce se petrece în Statele Unite ale Americii. S-au exprimat poziţii oficiale, s-au vehiculat scenarii, vinovaţi, s-au inventat soluţii, s-au spus multe despre trecut, prezent, dar mai ales pentru viitor.

Pandemia de Coronavirus şi moartea afro-americanului George Floyd nu au fost cauza ci pretextul pentru violenţele din Statele Unite ale Americii. Dacă tot s-a vorbit de ”capcana lui Tucidide”, adică de conflictul dintre hegemon şi o putere în ascensiune, legat de disputa internaţională dintre SUA şi competitorii săi mondiali, ar fi bine să mai căutăm prin inovaţiile istoriografice ale lui Tucidide, istoricul grec care a ilustrat pentru prima oară, diferenţa dintre pretext şi cauză.

Anul 2020 este un an electoral pentru Statele Unite iar competiţia dintre republicani şi democraţi care durează cu accente dure încă din momentul în care actualul preşedinte Donald Trump a fost învestit oficial în funcţia de Preşedinte al SUA a intrat pe ultima turnantă.

Secesiunea, protestele, violenţele nu sunt o noutate peste Ocean. Cum nu sunt o noutate nici eventuala implicare a Federaţiei Ruse în rezultatul unor alegeri (un verdict oficial nu a fost dat) nici noul ”Război Rece” dintre SUA, UE şi Republica Populară Chineză (deşi, în opinia mea ”Războiul Rece” a avut parte de un armistiţiu în anii 90, nu de un final aşa cum s-a scris până acum).

Este dificil să ştim acum cine a organizat protestele din SUA, după cum este dificil să ştim cine va câştiga. Ce putem spune este că,aşa cum se întâmplă într-o democraţie, este sigur că Opoziţia democrată din SUA vrea să scoată un maxim de profit în faţa Puterii republicane.

Ceea ce nu am văzut scris până acum, este o posibilitate ca în SUA să se producă o transormare istorică. Deşi vizibilă încă din campania electorală din 2016 (am fost singura care am estimat victoria lui Donald Trump în alegerile prezidenţiale, într-o publicaţie din România, pe blogul Adevărul, înainte de publicarea oficială a rezultatelor şi asumarea înfrângerii de către Hillary Clinton, din raţiunile invocate atunci), ideea de transformare prinde tot mai mult contur.

Cred că putem considera ca o regulă, dacă nu chiar ca o axiomă faptul că orice preşedinte american, după 1992, şi-a asumat de la început numărul maxim de două mandate. Practic, ce a început în primul, va continua în al doilea mandat.

Puteam să afirm în 2016 că Donald Trump şi-a propus să impună o transformare a SUA prin mesajul său ”Make America Great Again” şi chiar să spun direcţiile generale în care urma să se producă.

Ştiu că mulţi comentatori au o anumită ”alergie” la conexiunile istorice, la ideea că istoria are obiceiul consacrat de a se repeta, arătând că deşi timpul trece, nu învăţăm nimic, exact ca în acel proverb turcesc care spune că ”măgarul dacă ajunge cel mai bătrân din grajd nu va deveni obligatoriu mai marele grajdului”.

Am fost convinsă încă din 2016, convinsă sunt şi acum că Preşedintele american Donald Trump şi-a făcut calculul că va mai obţine şi mandatul prezidenţial în perioada 2020-2024.

În 2023, se vor împlini două sute de ani de la enunţarea celebrei ”Doctrine Monroe” , prin care Preşedintele James Monroe (numele său de familie a ajuns, peste mulţi ani să fie acordat actriţei Norma Jeane Baker ca nume de scenă. Prenumele de scenă actriţei a fost împrumutat de la o actriţă de pe Broadway, Marilyn Miller şi rezultatul îl ştim, din prenumele actriţei şi numele de familie al preşedintelui american, s-a născut numele de legendă- Marilyn Monroe).

Preşedintele James Monroe (n.1758-m.1831, al cincilea Preşedinte al SUA între 1817 şi 1825) a enunţat Doctrina la 2 decembrie 1823, în timpul celui de-al 7-lea Discurs asupra Stării Uniunii, susţinut în faţa Congresului American. Pe scurt, Doctrina afirma faptul că SUA nu vor mai permite Puterilor Europei să efectueze acţiuni de colonizare pe Continentul American iar SUA vor fi neutre în confruntările dintre puterile coloniale şi coloniile lor.

De atunci şi până în timpul Primului Război Mondial, doctrina a rămas activă, SUA luptând din 1836 până în 1848 pentru expansiunea teritorială cu Mexicul. Împăratul Napoleon al III-lea s-a implicat în Mexic, în anii 60 ai secolului al XIX-lea pentru a-l susţine pe reprezentantul Casei de Habsburg pe tronul mexican, în conflictul intern pentru putere dar nu i-a ajutat pe sudişti care proclamaseră secesiunea şi se războiau cu Armata Nordului Unionist în timpul Războiului de Secesiune.

SUA s-au implicat în Primul Război Mondial din 1917 atunci când au aflat că Mexicul fusese incitat să lupte contra Washington-ului, de către Imperiul German.

Bancherii de pe Wall Street s-au implicat în schimb în sprijinirea lui Lev Troţki, care alături de Lenin au iniţiat Contrarevoluţia din octombrie 1917, numai că, Rusia, în loc să fie slăbită, a parcurs un drum anevoios, devenind în 1922 Uniunea Sovietică.

Preşedintele Woodrow Wilson a încercat să schimbe politica internaţională în 1918, cu faimoasa Declaraţie în 14 puncte, deşi în anturajul său, de exemplu, ideea păstrării Austro-Ungariei se menţinuse timp îndelungat, fiind promovată intens de strategii americani din echipa prezidenţială.

Faptul că SUA nu au fost pe deplin mulţumite de hotărârile Conferinţelor de Pace de la Paris, deşi Woodrow Wilson fusese unul dintre cei ”4 Mari” (alături de Georges Clemenceau, David Lloyd George şi V.E. Orlando), a dus la neratificarea de către Senatul SUA a actului de constituire a Ligii Naţiunilor, un mare pas înapoi care a lăsat uşa deschisă revizionismului.

SUA au intervenit în Al Doilea Război Mondial, după 7 decembrie 1941, când au fost lovite direct de Imperiul Japonez la Pearl Harbour.

SUA şi-au luat rolul de a decide pacea şi configuraţia raportului de forţe pe plan mondial după 1943, iar după 1946, au devenit liderul lumii democratice (URSS era liderul lumii comuniste) în timpul ”Războiului Rece”, conflict de durată cu multe momente în care acest conflict se putea ”încălzi” brusc.

Nu este locul aici să vorbim de toate crizele militare din ”Războiul Rece”. Se cuvine să amintim că succesele şi eşecurile au fost de ambele părţi, după cum fiecare parte s-a ”strecurat” pe lângă adversarii celuilalt.

SUA au ajutat Europa Occidentală prin Planul Marshall în 1947, au sprijinit Grecia şi Tucia prin politica de ”containment” (îngrădire) a expansiunii comunismului după 1945.

SUA au reluat relaţiile diplomatice cu China, au sprijnit Iugoslavia lui Tito, apoi România lui Ceauşescu după refuzul Bucureştiului de a invada Cehoslovacia în 1968.

SUA au cunoscut masive proteste de stradă începând cu asasinarea lui Martin Luther King în 1968, continuând cu eşecul din Războiul din Vietnam şi cu demisia Preşedintelui Richard Nixon după Scandalul Watergate.

SUA au pierdut influenţa în Iran după Revoluţia Islamică din 1979, au pierdut în războiul dintre Iran şi Irak, în 1988 în timp ce URSS a pierdut în Criza Rachetelor, în 1962, a pierdut în Afghanistan, în 1989, după zece ani de conflict în care americanii susţineau forţele ostile guvernului pro-sovietic de la Kabul, menţinut de trupele sovietice care invadaseră Afghanistanul în 1979.

Aşadar, am văzut că secesiunea şi protestele masive violente nu sunt lucruri noi pentru SUA. S-a vorbit că SUA se vor confrunta cu UE şi China, sub privirile bucuroase ale Federaţiei Ruse care ar fi în spatele protestelor de azi.

Este un mod destul de simplist de a privi lucrurile. Dacă SUA nu se înţeleg cu UE şi China, dacă în UE se vorbeşte de sfârşitul ”secolului american”, de ce am neglija o apropiere a SUA de Federaţia Rusă? Ar sări ca arşi mulţi comentatori spunând că există diferenţe sistemice între cele două forţe. Astea existau şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când în SUA mişuna ”Emigraţia Albă Rusă”, dar F.D. Roosevelt şi Harry S. Truman tratau cu I. V. Stalin viitorul păcii în lume şi apărea celebra ”Doctrină Truman”.

Este clar că Preşedintele Donald Trump ar vrea o a doua ”Doctrină Monroe”, adică o excludere influenţei europene peste Ocean. Deja Federaţia Rusă a închis ochii la destinderea din Cuba, la deschiderea Havanei spre Washington, în timp ce în Venezuela, Vladimir Putin nu dă semne că l-ar susţine prea tare pe continuatorul regimului politic al lui Hugo Chavez, Nicolas Maduro.

 Tentativa americană de negociere cu liderul Coreei de Nord a eşuat, iar prin Balcani, americanii şi ruşii încep să se înţeleagă. Centrul de greutate al conflictelor şi negocierilor se mută spre Ucraina, spre Turcia, Libia în timp ce americanii vor să se retragă din Afghanistan, Siria lăsând în suspensie situaţia din Orientul Mijlociu.

Faptul că există confruntări cauzate şi de cifra record de şomeri, 40 milioane în SUA arată că democraţii sunt de acord cu primirea de imigranţi, chiar ilegali, în timp ce Donald Trump şi mulţi republicani se opun. Violenţa albilor la adresa afroamericanilor nu este o noutate, sunt mulţi afroamericani bogaţi şi mulţi albi săraci peste Ocean (şi reciproca este valabilă) şi a încerca să facem din asta o confruntare de clasă, o confruntare secesionistă nu îşi are rostul.

Violenţele din SUA se vor stinge aşa cum au început, adică dintr-o dată. Să nu uităm că a cumpăra o armă de foc este în multe state din componenţa SUA la fel de uşor precum ai cumpăra floricele de porumb (statisticile vorbesc că este vorba de 120 de arme deţinute legal la 100 de locuitori). Adică, dacă şi-ar dori cineva să răstoarne sistemul american, ar exista lupte armate între protestatari şi forţele de ordine, adică ar exista o insurecţie şi atunci s-ar aplica Insurrection Act din 1807, de care se face atâta vorbire. Nici Preşedintele Donald Trump nici Pentagonul nu o exclud.

Mulţi analişti de la noi, obişnuiţi cu luptele dâmboviţene dintre Preşedinte şi Guvern sau Preşedinte, Guvern şi Parlament, uită că Donald Trump este şi conducătorul Guvernului SUA, adică liderii de la Pentagon nu se pot opune şefului lor direct, după cum nici în România, Ministrul Apărării Naţionale nu se poate opune Primului Ministru fără a fi demis imediat.

Ceea ce putem numi acum ”Doctrina Trump” este o transformare a modului de a gândi şi a acţiona în SUA. Donald Trump merge înainte cu materializarea planului său început în 2016. Este clar că actualele violenţe sunt folosite de administraţia de la Washington pentru a-i denigra pe democraţi, ceea ce le va scădea şansele la alegerile generale din toamna acestui an.

Vor zice mulţi că Donald Trump nu mai e crezut de mulţi. Numai că Donald Trump nu este liderul unui stat fără pretenţii, este încă un lider de care depind decizii mondiale, un lider care poate finanţa sau care poate opri finanţări, ca de exemplu la OMS, e un lider care poate prelungi tratate sau care se poate retrage din tratate. Adică, Donald Trump, încă mai poate scrie istorie şi nu vreau să se deducă din asta vreun ton admirativ. Este o constatare obiectivă, pentru că nu e un secret pentru nimeni faptul că istoria este îngăduitoare cu învingătorii. E de ajuns să readuc în atenţie o serie de citate ale omului politic britanic Winston Churchill: ”Nu râde de greşeala adversarului! Ea este şansa ta!”, repsectiv ”Istoria va fi îngăduitoare cu mine fiindcă voi avea grijă să o scriu eu”.

Un ”Da” sau un ”Nu” de la Donald Trump pe plan internaţional îi pot face pe mulţi să închidă ochii de la ceea ce ar decide Preşedintele SUA la Casa Albă.

Un lucru este însă clar, Statele Unite ale Americii nu vor dispărea de pe scena mondială, ci vor suferi o transformare, aşa cum s-a mai întâmplat în istoria americană. Să nu uităm că începând de astăzi, 4 iunie 2020, mai este exact o lună până la Ziua Naţională a Statelor Unite ale Americii, celebrată în fiecare an, la 4 Iulie.