Se îndreaptă România către bipartidism?

Conform Barometrului de opinie INSCOP-ADEVĂRUL din februarie, două formaţiuni politice (noul PNL, respectiv PSD – care în mod indiscutabil reprezintă locomotiva electorală a Alianţei PSD-UNPR-PC) coalizează în jurul lor aproximativ 80% din opţiunile alegătorilor, în timp ce din restul partidelor doar UDMR reuşeşte să mai treacă pragul electoral.

Să fie aceştia germenii apariţiei unui sistem bipartid de tip imperfect, aşa cum există în Anglia sau a unui sistem de tip două partide şi jumătate, precum în Germania?

Cel puţin la prima vedere, răspunsul pare a fi unul pozitiv, din moment ce, într-un asemenea sistem, sondajul INSCOP punea în evidenţă o tendinţă de rearanjare a opţiunilor de vot care ducea cu gândul către bipartidism.

Cât despre ce-a de-a treia formaţiune care, conform teoriei, înclină balanţa către una dintre cele două partide dominante, contribuind astfel la formarea unei majorităţi minimal câştigătoare, există mai multe variante posibile legate de poziţionarea şi succesul electoral viitor al UDMR, PMP, UNPR, PLR, dar şi a unor partide noi care vor apărea cu siguranţă pe scena politică. UDMR-ul şi-a dovedit deja vocaţia ambivalentă în formarea de alianţe atât cu stânga, cât şi cu dreapta. Nu este exclusă însă nici varianta în care UDMR nu va reuşi să joace un asemenea rol, ca urmare a concurenţei venite din partea altor formaţiuni maghiare.

De asemenea, chiar dacă pentru moment se situează sub pragul electoral, nici PMP sau PLR nu trebuie scoase din ecuaţie. De asemenea, UNPR poate juca un rol dacă ne raportăm la ambiţiosul obiectiv legat de atingerea unui număr de 1 milion de membri. În fine, o variantă seducătoare ar putea fi apariţia unor formaţiuni noi, capabile să atragă suficiente voturi pentru a juca un rol în formarea majorităţii guvernamentale. Partidele actuale sunt votate la alegerile parlamentare de 40% din populaţia cu drept de vot. Cei 60% care stau acasă reprezintă un bazin potenţial uriaş pentru orice formaţiune nouă construită după un calapod diferit de cel al partidelor tradiţionale. Datele sociologice arată că există un spaţiu teoretic propice pentru apariţia de noi formaţiuni politice, fenomen facilitat de foarte probabila simplificare a procesului de înfiinţare. Conform ultimului sondaj de opinie realizat de INSCOP Research în luna februarie, 25,9% dintre români ar vota un partid nou înfiinţat, iar 24% nu sunt hotărâţi în legătură cu acest aspect.

Cât din electorat vor reuşi să adune astfel de formaţiuni noi, este o întrebare al cărei răspuns  depinde în principiu nu doar de modul în care vor acţiona ele, ci şi de construcţia viitoarei legislaţii electorale. Totuşi, în măsura în care pragul electoral va rămâne neschimbat, reîntoarcerea la votul pe liste nu ar trebui să reprezinte un factor perturbator important. 

Pe de altă parte, capacitatea formaţiunilor noi de a deturna o eventuală tendinţă către bipartidism va fi influenţată şi de evoluţiile de pe scena politică. Trebuie ţinut cont că există aşteptări ridicate atât faţă de noul PNL, cât şi în ceea ce priveşte Alianţa PSD-UNPR-PC, care rămâne responsabilă pentru actul de guvernare. Modul în care vor răspunde cele două formaţiuni acestor aşteptări se va reflecta indiscutabil asupra performanţei lor. Astfel, nu este exclus nici ca pe fondul unei nemulţumiri ridicate faţă de prestaţia formaţiunilor dominante, alegerile parlamentare să se desfăşoare într-o manieră atipică faţă de precedentele scrutine (când s-au prezentat la urne aproximativ 40% dintre alegători) şi să asistăm la o mobilizare mai puternică pe fondul unui vot anti-sistem, în favoarea unei noi formaţiuni politice, după modelul prezidenţialelor.

Evoluţia României către bipartidism ar putea fi stimulată şi de faptul că în ultimii zece ani  am avut de-a face cu numeroase convulsii şi crize politice, dar şi cu experienţe nefaste legate de concentrarea decisivă a puterii în mâna unei singure formaţiuni politice. Ca urmare, cele două tipuri de experienţe ar putea favoriza consolidarea opţiunilor politice ale electoratului în jurul a două partide mari. Altfel spus, evoluţia României către un bipartidism imperfect ar putea reprezenta un răspuns la dorinţa electoratului de a avea o stabilitate la guvernare care să genereze rezultate palpabile în raport cu accelerarea reformelor pe care populaţia le aşteaptă.

Pe de altă parte, rămâne de văzut în ce măsură, odată transformat în realitate, bipartidismul imperfect ar putea să mulţumească electoratul român, ţinând cont că acest sistem are la bază un clivaj de ordin socio-economic care s-ar suprapune peste numeroasele falii, mai pronunţate sau mai latente, existente deja în societate. Aşa cum observa acum aproape patru decenii şi Arend Lijphart, pentru rezolvarea lor, bipartidismul nu oferă neapărat cele mai bune instrumente, din moment ce el implică existenţa a două mari partide cu programe generale, care nu iau în considerare clivaje numeroase existente la nivelul societăţii şi de care România nu duce deloc lipsă.

Avem aşadar de-a face cu o multitudine de elemente care pot stimula, sau, dimpotrivă, care pot perturba o eventuală evoluţie a democraţiei româneşti către un sistem bipartid, fie el şi de tip imperfect, sau apropiat de modelul german. Şi cu siguranţă timpul ne va spune care dintre aceşti factori va prevala. Până atunci însă, ceea ce putem spune cu certitudine este că bipartidismul nu trebuie în niciun caz exclus din calcule politice româneşti. Rămâne deschisă întrebarea dacă el poate şi oferi, prin stabilitatea politică pe care o generează, soluţie reală pentru evoluţia democraţiei noastre şi mai ales pentru o performanţă mai bună a sistemelor de guvernanţă centrală şi locală.