A naibii UE ne a impus un deficit bugetar de 3%. Chestia asta ne ţine în loc mai ceva ca lanţurile care îl ţineau pe Prometeu înţepenit pe munte. Ne mănîncă UE ficaţii mai ceva ca vulturul care se ocupa de ficatul titanului. Măcar de-am avea curajul de a ne ridica fruntea, de a rupe lanţurile şi de a i spune în faţă: uite ce e, cucoană UE, eu vreau să mă dezvolt, taie-mi lanţurile, lasă-mă să zbor, lasă-mă să fac un 5-7% deficit bugetar.
 
Această naraţiune, pe care am scris-o aici într-o formă exagerată, prometeică, cum ar veni, am tot auzit-o de la Băsescu, Tăriceanu, Dragnea şi mulţi alţii. Cum se apropie alegerile, cum se umflă cumva vena clasei politice care nu prea are ce rezultate să arate: UE e de vină, nu ne-a lăsat să ne dezvoltăm, să rupem lanţurile! Ţineţi minte cum perora Liviu Dragnea pe subiect înainte de alegerile europarlamentare? Ultima formă, mai primitivă şi mai de discotecă, e de la Eugen Orlando Teodorovici. Acest Prometeu chiar reuşeşte să ducă deficitul de anul acesta pe la 5%, deci staţi să vedeţi salt de dezvoltare pe capul nostru.
Problema fundamentală este că banii „de dezvoltare“ au ajuns în România doar o formă de negociere a susţinerii politice în cadrul partidului-stat. Aş fi zis PSD, dar adevărul dureros este că e mai grav.
Acum, redevenind serioşi, ce nu spun oamenii ăştia e că România chiar consumă bani „de dezvoltare“ într-o medie peste cea europeană. Vorbesc serios, nu rîdeţi. După statistica dezvoltare versus consum în PIB (sau în buget, sînt diferite, dar direcţia e tot acolo), România iese ca fiind peste media europeană la bani băgaţi în dezvoltare. Vă întrebaţi cum de o ţară pe care nu o poţi traversa de la un cap la altul pe autostradă are, de ani mulţi, statistici bune la investiţii în dezvoltare? Dar aţi văzut ce borduri frumoase avem? Ei, da, banii de borduri tot „de dezvoltare“ sînt, că bordura nu ţine loc nici de pensie, nici de mîncare, deci nu e la consum.
 
Şi banii europeni? Care sînt, în esenţa lor, bani „de dezvoltare“, că doar pentru asta îi tot primim. Ei bine, dacă adăugăm şi banii europeni, atunci dezvoltarea României duduie, mănîncă jar, scoate fum. Statistic vorbind.
 
Uitaţi-vă în jurul dvs. Trăiţi într-o ţară care a înghiţit peste 45 de miliarde de euro în ultimii 12 ani de la Uniunea Europeană pentru „dezvoltare“. Şi care a alocat în fiecare an chiar mai mulţi bani „de dezvoltare“ din bugetul naţional, prin celebrul Minister al Dezvoltării. Deci bani de dezvoltare avem, Minister al Dezvoltării avem, unde e dezvoltarea?
 
Bine, dacă vi se pare că termenul acesta „dezvoltare“ e genul de cuvînt gol care sună bine, dar nu zice nimic concret, aş putea zice că aveţi parţial dreptate. E un cuvînt destul de abuzat, deci a căpătat un contur imprecis. Hai să luăm un exemplu cu precizie mai mare: infrastructura. România cheltuie mai mulţi bani pentru infrastructură decît media europeană. Da, ţara care a sărbătorit centenarul unirii fără să aibă o autostradă care să lege peste munţi provinciile care s-au unit acum 100 de ani. Chiar ţara asta consumă mai mulţi bani de infrastructură decît media europeană: investiţiile publice în infrastructura de transport sînt 3,1% din PIB în România versus 1,8% – media europeană.
 
A venit momentul să renunţăm la mitul nedezvoltării din lipsă de resurse şi investiţii. Adevărul statistic de mai sus ascunde adevărul din teren: cheltuim mulţi bani pentru dezvoltare, dar îi cheltuim extrem de prost, politizat şi fără coerenţă. Ştiţi de ce avem borduri suprapuse, dar nu avem autostrăzi? În esenţă, pentru că autostrăzile trec prin mai multe judeţe şi nici un baron, şi nici un primar PSD nu se poate lăuda cu ele. Autostrada nu are un patron politic care să se bată pentru ea.
 
Problema fundamentală este că banii „de dezvoltare“ au ajuns în România doar o formă de negociere a susţinerii politice în cadrul partidului-stat. Aş fi zis PSD, dar adevărul dureros este că e mai grav. Programul Naţional de Dezvoltare Locală (PNDL – „Pixul lui Dragnea“) nu a inventat acest mod de lucru. Aşa făcea şi Adrian Năstase, aşa a făcut şi Elena Udrea cînd a fost ministru al Dezvoltării şi a inventat o jucărie proprie – Compania Naţională de Investiţii (toţi ăştia inventează chestii pompoase, care devin apoi acronime celebre în vieţile noastre). Şi iată că acum, cu Dragnea în puşcărie, mecanismul rezistă spectaculos. Pentru că are o viaţă proprie. Dacă vă zic că doar USR spune ferm şi clar, în criza asta politică de acum, cînd toţi au idei despre ce să facem cu voturile alea din Parlament – 9% –, că PNDL este un cancer care trebuie desfiinţat, veţi spune că trag spuza pe turta partidului meu, deci nu zic.
 
În Imperiul Bizantin, împăratul avea o listă de notabili locali care veneau o dată pe an la Constantinopol şi primeau pungi cu bani. Nu trebuiau să facă nimic pentru ei. Primeau bani pentru că existau, pentru că respirau şi pentru că îl susţineau pe împărat. Mare parte din bugetul imperiului erau aceste pungi. Dar acelea erau alte vremuri, nu trebuiau oamenii să mascheze pungile în planuri „de dezvoltare“ şi acronime complicate. Ne-am sofisticat între timp.
 
Dragnea a fost un punct de inflexiune important. Pînă la Dragnea, toţi preşedinţii PSD erau reprezentanţi ai păturii subţiri de nomenclaturişti de Bucureşti (comunişti şi post-comunişti). Pe măsură ce România s-a descentralizat, PSD a devenit o federaţie de baroni locali. Prin lovitura de partid a lui Dragnea contra lui Ponta, federaţia baronilor a înlocuit Centrul. Fără un Centru, cum putem opri ca banii „de dezvoltare“ să alimenteze sistemul bizantin de subdezvoltare?
 
Cum ziceam: de ce nu avem autostrăzi? Pentru că autostrăzile au prostul obicei de a trece prin mai multe judeţe, deci nu se poate negocia susţinere politică în interiorul PSD. Simplu, absurd, adevărat. Dăm bani, din burtă, fără criterii, la proiecte mici. Primarilor le place, ba chiar şi publicului îi place (şi are dreptate cumva, măcar se vede cîte ceva făcut – chiar dacă costă 2.000 de lei un bec la părculeţ şi orăşelul nu e legat la nici o autostradă, măcar dom’ primar face ceva şi nu el se ocupă de autostrăzi, deci nu e vina lui, corect?).
 
În schimb, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (da, ăia cu autostrăzile!) reuşeşte constant să nu cheltuiască bugetul de miliarde de lei care i se atribuie anual. Nu poţi însă construi autostrăzi fără un proiect. Dar CNAIR nu investeşte în proiecte de mare infrastructură pentru că nomenclatura de partid de acolo nu are nici o presiune în acest sens: un proiect durează cîţiva ani, deci trece orice mandat de ministru şi nici un baron nu ne presează. Se roagă Ministerul Fondurilor Europene şi Comisia Europeană de ei: haideţi şi voi cu un proiect, ceva. Nimic. Doar două proiecte majore de infrastructură avem pe ţeavă la programul de infrastructură mare cu fonduri europene, deşi ciclul bugetar european a început în 2014 (şi trebuia pregătit de prin 2012 dacă eram înţelepţi). Primul este metroul spre Otopeni (trimis de noi în 2016 la Comisie) şi al doilea este podul peste Dunăre Brăila-Galaţi (bănuiesc că am avut cumva noroc să avem un baron PSD de Brăila şef la guvern o perioadă şi a stat pe capul lor).
 
Da, doar aceste două proiecte mari. Pentru toată ţara. Proiectele nu cresc în pom, trebuie muncă multă, timp şi interes ca să fie făcute. În 2016 am înfiinţat la Ministerul Fondurilor Europene un departament pentru scris proiecte mari. Era un fel de soluţie la disperare: nu putem să stăm cu miliarde de euro necheltuite şi să ne rugăm de Ministerul Transporturilor să roage frumos companiile din subordine să scrie proiecte. Deci luăm problema la MFE, facem un acord cu o bancă europeană de dezvoltare, le scriem proiectele gata făcute, le dăm banii, ca să se apuce de şantiere. Dacă acel departament era lăsat să funcţioneze, acum aveam proiectele pe masă şi licitaţiile pornite. Cam acesta e ciclul de viaţă al unui proiect de mare infrastructură – de la idee la realizare cam zece ani. Între care primii doi-patru ani se face fezabilitatea, proiectarea şi partea de licitaţii. Acum vorbesc de Germania, Austria, ţări cu companii şi administraţii deştepte şi cu autostrăzi brici. Cu miniştri care se schimbă o dată la cîteva luni şi cu baroni dezinteresaţi dacă nu taie ei panglici, nu prea ai cum să faci asta. Doar dacă ai avea un soi de insularizare a părţii funcţionale din administraţie. Evident, cînd PSD s-a întors la Ministerul Fondurilor Europene, au desfiinţat departamentul făcut de mine. Proşti, acum s-ar fi putut lăuda că inau­gurează şantiere.
 
Deci bani avem. Presiune politică avem, dar e de sens contrar: e pentru subdezvoltare neofeudală. Administraţie nu avem. Cum ne mişcăm? Revin. 
 
***
 
Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianţei USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.

Articolul a fost publicat în Dilema Veche în cadrul rubricii "O ţară ca afară". Puteţi comenta şi pe site-ul revistei, dilemaveche.ro