Sarea-n bucate bio

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mi-e ruşine de ce-a ajuns ţara mea, aşa cum îţi e ruşine de un părinte generos cînd e beat şi turnător cînd e treaz. Dezastrul ţării mele e uşor de povestit. Panoramic şi cu amănuntul. De la înălţimi statistice şi după cîţiva paşi pe stradă.

De acord: începem regulamentar cu corupţia. De la o graniţă la alta şi de la primul telefon al zilei pînă la ultima suflare, sîntem corupţi, coruptibili şi corupători. Să privim, însă, şi jumătatea plină a paharului! Plină cu ce? Ţara pe care o bănuim evlavios de recuperare prin transplanturi de probitate nu există. Şi n-a existat. Cîndva, locurile pe care le numim, astăzi, ţară au fost, poate, curate. Apoi, a apărut, oarecum inutil, oarecum fatal, societatea sau, mai exact, suma faptelor care ne fac români, descurcăreţi şi inoperabili. Acest îndelung exerciţiu istoric a fost premiat cu o şansă neaşteptată de pus poalele-n cap, vreme de 27 de ani. La capăt, România e o carcasă goală prin care umblă brambura iluzii, scuze şi urzeli.

Palmaresul naţional e adjudecat de un pesimism neînduplecat care a stins natalitatea. Oamenii nu se mai vor urmaţi de-ai lor. Încrederea în viaţa de peste o zi e cît firul de nisip, iar imaginea vieţii de peste un an e un deşert integral. Adevăratul nostru proiect de ţară e socio-bejenia. Ea a scos din ţară aproape 4 milioane de oameni şi, cu asta, aproape o treime din forţa de muncă. Pocinogul e botezat festiv diaspora şi alintat ca o ispravă de soi. Ne fălim cu partea lipsă. Cu braţul tăiat.

Între cei rămaşi, nimeni n-a fost cruţat. Oamenii satelor, odinioară gospodari stabili sau măcar suverani pe propriile găini, sînt reduşi la o oaste răzleaţă de buimaci. Asistenţa a luat, cu succes, locul vieţii. Clasa de mijloc încasează toate insultele care ţintesc de la mijloc în jos, e persecutată sado-birocratic şi impozitată cu o mişelie care face din fanarioţi un club de timizi. Fără surse agricole şi industriale de dezvoltare, dar cu munţi de programe care piticesc lanţul carpatic, economia creşte din consum. Adică, din celălalt nume al îndatorării. Producţia e un obicei uitat. Înainte de a-şi lichida clienţii, apăsarea cheltuielilor cu asistenţa socială şi îngrijirea sănătăţii macină un buget mai degrabă imaginar.

Educaţia e o ocupaţie absurdă, ca o cură în staţiuni care nu mai au izvoare dar dau certificate de sănătate. Cunoaşterea a plecat din şcoli, gonită de profesori mai rău pregătiţi decît cititorii de contoar. De sus, din loje, parvenitismul doctoral toarnă confetti decupaţi din teze plagiate.

Nimeni nu ştie ce s-a întîmplat cu ultimele fărîme de bună cuviinţă publică. Strada e o puşcărie mobilă, plină de fraieri luaţi la umilit de tartori spurcaţi. Mitocănia face cursuri gratuite de retorică în masă. Umanitatea caldă şi măruntă care lega conversaţiile a dispărut. Limba e un lighean cu zoaie care leagă, ca o molimă, milioane de purtători de ligheane cu zoaie. Familia e, de regulă, o colecţie de supraviţuitori şi retarzi inexplicabili. Folclorul, de care ne simţim mîndri şi reprezentaţi, înmormîntează bunul simţ pe la nunţi, în bună înţelegere cu manelele. Ţigănia face figura pe care o asigura, altădată, francofonia lumii bune.

Noroc cu presa! Oglinda naţiunii e o damigeană înfundată cu bani, insulte şi scuipat din care au fost scoase acordurile şi virgulele. Ştirile sînt, mai mereu, zvonuri, minciuni şi alte reptile breaking!. Toate „pe surse”. Aşa cum se cuvine într-un bordel care lucrează numai în cash.

Uniunea Europeană, mama noastră civic-financiară, colecţionează crize pe care le mîngîie şi sporeşte pentru un colaps cît mai reuşit.

Ceva neîntrerupt şi degradant trage în jos o ţară care nu mai suportă o clipă de decenţă şi îşi doreşte un singur lucru: să tragă uşa după ea şi să se lăbărţeze mai bine, în aşteptarea respectului. Două ştampile  verbale încununează un destin şi garantează poziţia de căpetenie, în familie, pe stradă şi în societate: eşti tare! şi i-ai făcut!

În tot acest timp vitreg şi pătat, laţul se strînge jur-împrejur. O ştim sau nu, ordinea globală post 1989 s-a prăbuşit. Idila pro-democratică a anilor ’90 s-a risipit. Rusia e, iar, prima între hingherii de popoare. Propaganda putinistă curge mîlos şi ia cu ea redacţii şi condeie. Uniunea Europeană, mama noastră civic-financiară, colecţionează crize pe care le mîngîie şi sporeşte pentru un colaps cît mai reuşit. NATO are trese şi uniforme. Lumea occidentală nu are lideri. În lipsă de viziune şi voinţă, Occidentul se arată prin Bucureşti întrupat de ambasadori care ne citesc, între două dineuri, afurisenii docte.

Dascălii noştri americani se pregătesc de bal. Au ce serba. Săptămîna viitoare, Hillary Clinton-Ghiţă va intra în Casa Albă, de mînă cu FBI-ul. La picoare, preş, fosta mîndră democraţie americană. Ministrul Justiţiei e body guard-ul candidatei, candidata ia în şuturi anchetatorii: cum vă permiteţi? Presa e goarnă de casă şi urlă că pe perioada campaniei legea nu trebuie aplicată (la noi, sezonul de vînătoare începe exact în campanie). Sondajele false acoperă orizontul. Dar a meritat. Victoria progresului e asigurată. Avem ce învăţa. După noul canon, Hillary Clinton n-ar putea candida în România (fiind ocupată cu arestul preventiv), dar Sebastian Ghiţă ar fi liber să se bată pentru Casa Albă.

 O regiune sclifosită e mai băgată în seamă decît două state laolaltă. Sîntem de nimic şi neomologaţi.

Cînd e să fim membri UE cu adevărat, devenim de nevăzut şi de negăsit. Sîntem zero pe lîngă Valonia. O regiune belgiană nu-i suferă pe capitaliştii nord-americani şi refuză să accepte acordul comercial UE-Canada. Cutremurat, guvernul belgian refuză şi el să semneze. În toată presa mare nu veţi găsi, însă, o iotă şi nu veţi auzi o şoaptă despre ceilalţi doi refuznici: România şi Bulgaria. E, totuşi, simplu: nu semnezi un acord cu cei care te pun să cerşeşti vize de intrare. Dar asta nu contează. O regiune sclifosită e mai băgată în seamă decît două state laolaltă. Sîntem de nimic şi neomologaţi.

Şi, peste toate astea, înăuntru pîndeşte marele pericol moşmartinesc. Sibiul a fost terorizat de insurecţia unui ursuleţ! Doar şansa n-a împins fiara spre Deveselu şi ne-a ferit de un CSAT. 

Ce e de făcut, în faţa puhoiului de corijenţe naţionale?

Una din soluţiile cele mai prizate e o mişcare de iscusită acrobaţie etică. Simplu. Îţi subţiezi buzele, te faci zvelt ca firul de trestie gînditoare şi spui: clasa politică! Ea e de vină! Brusc, dezastrul românesc se divide. De o parte, clasa specializată în rău. De cealaltă, exemplarele trufanda, sabotate de puşlamale, în pragul capodoperei. Schema e tentantă şi va produce răul pe care l-a mai produs în România. Va separa, adică, între căzuţi şi spirite superioare.

Acolo unde erau Carp şi Mihalache, s-au aşezat Gigi şi Nuţi.

Înainte de a fi clişeu, acest refren e alibi. Căci, a te decupla ca exemplar adorabil în comparaţie cu porcinele infernale din preajmă e nespus de măgulitor. Deodată, problemele ţării se fac o sumă de mofturi  imediat rezolvabile. Dacă s-ar retrage clasa politică! Totul s-ar însori, netezi şi împlini!

Remediul care lecuieşte cancerul prin extirparea clasei politice e ornat, adesea, de un alt clişeu (l-am susţinut, la rîndul meu) E vorba de ipoteza unei căderi catastrofale de heraldică. Acolo unde erau Carp şi Mihalache, s-au aşezat Gigi şi Nuţi. Insultat postum, Brătianu se îngroapă mai adînc. Şi îl găseşte acolo pe Maniu, pus la foraj de noii ţărănişti. Aşa şi e! Dar numai pentru cine vrea neapărat să creadă că interbelicii s-au clonat în beneficiul nostru. Adevărul strict e că nu există legătură între vechii şi noii liberali sau ţărănişti. Teoria partidelor vulcanizate după ’89 e tristă şi circulă încununată cu o tichie de mărgăritar. După acelaşi raţionament, pentru că scrie la ziar, subsemantul, ar trebui să se lase asemănat cu Caragiale. Şi  să pună la inimă  reproşurile celor ce îi ceartă că, după atîţia ani, n-a scris nimic peste O Scrisoare Pierdută.

Clasa politică nu poate fi nici alibi, nici paravan pentru comerţul cu iluzii. În fond, prima formă de respect cu care sîntem datori publicului larg e să nu încurcăm borcanele cu decoraţii de vitejie civică.

Clasa politică e vai de capul ei. Însă tot ea a făcut, de  pildă, momentul 1992. Scindarea FSN a fost cel mai însemnat eveniment istoric de după comunism şi e, totuşi, opera clasei politice. Care - trebuie spus - ne-a salvat. Cu un FSN intact, eram, şi azi, o Cubă fără trestie de zahăr. Adevărat, tot oamenii politici au reuşit, de pildă, isprava cu Marian Munteanu candidat la Primăria Bucureştiului. Munteanu putea face figură de moderat doar dacă aveam de ales între Moţa şi Marin. Cu toate astea, prostiile clasei politice nu explică tot. Îmi e ruşine de ce a ajuns ţara mea, dar nu vreau să mă pitesc după un clişeu. 

Aşadar, pentru onor corul anti-politic, o singură urare: a se citi mai atent cărţile bune! Şi o dietă 100% bio: mai multă modestie, plus un dram de răspundere. Dacă tot spunem că nu vrem să înstrăinăm Cuminţenia Pămîntului, ar fi bine să avem grijă şi de Sarea-n Bucate. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite