Judecătorul Emil Gherguţ a fost preşedintele Biroului Electoral Central la alegerile din 2004. A devenit celebru în 30 noiembrie 2004, între cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale, când toată ţara spumega de furie după ce Alianţa DA şi Traian Băsescu au acuzat că softul care contabiliza voturile din primul tur dădea semne că o luase razna: pe măsură ce numărătoarea voturilor mergea înainte, numărul de voturi primite de Traian Băsescu părea să scadă. În loc să dea explicaţii strict tehnice, care fie să explice fenomenul, fie să infirme acuzaţiile, Emil Gherguţ s-a apucat să facă declaraţii care îi trădau fără perdea simpatiile politice. A scăpat din povestea asta printr-o pensionare rapidă, care să-l ferească de judecata disciplinară a CSM.

Într-o manieră ceva mai subtilă, povestea se repetă cu actualul Birou Electoral Central. Oamenii au mai învăţat din greşelile trecutului, nu mai ies în conferinţe de presă, lucrează cu instrucţiuni verbale discrete, iar oficial te îngroapă în comunicate birocratice care nu zic nimic, poţi să le interpretezi cum vrei, dar în final nu ai ce face cu ele. Şi revin la un caz despre care „Adevărul” a scris săptămâna trecută.

Un tip şi-a depus o candidatură de independent pentru Camera Deputaţilor la Iaşi. A înregistrat dosarul pe 5 octombrie, trebuia să primească deicizia de acceptare sau de respingere a candidaturii pe 7 octombrie, că aşa zice legea: 48 de ore de la data depunerii. S-a mişcat atât de repede pentru a putea contesta la Curtea Constituţională prevederea care impune un anumit număr de semnături pentru independenţi, astfel încât un eventual verdict favorabil să-i fie de folos la aceste alegeri, nu peste patru ani. Şi din câte ştiu, nimeni nu are capacitatea să-i conteste acest drept.

Biroul Electoral Judeţean l-a trimis la plimbare şi i-a zis să revină abia pe 29 octombrie, adică la 48 de ore de la expirarea perioadei de depunere a candidaturilor. Nimic scris, totul verbal. Drept temei legal, i-a fost invocată Decizia nr. 3 a Biroului Electoral Central, care nu spune decât atât: termenele acţiunilor electorale sunt cele hotărâte de guvern în calendarul alegerilor şi se consideră îndeplinite la datele stabilite în acest calendar. Cum ar veni, BEC invită pe toată lumea să respecte hotărârea de guvern – de parcă poate cineva să facă altfel.

Candidatul s-a adresat apoi Biroului Electoral Central şi a întrebat concret care e data limită la care trebuie să primească decizia. BEC i-a răspuns în bătaie de joc: l-a trimis să citească hotărârea de guvern şi propria sa Decizie nr. 3. Sesizat de candidat, ziarul „Adevărul” s-a adresat în scris Biroului Electoral Central şi a pus aceeaşi întrebare. Răspunsul a fost identic: citiţi HG-ul şi Decizia 3. Cum nici HG-ul şi nici Decizia nu pot spune ceva contrar legii, am revenit şi am reformulat întrebarea cât se poate de concret: care este data? Un nou răspuns, aceleaşi maniere: „Vă comunicăm că ne menţinem răspunsul comunicat anterior”. A fost oarecum distractiv, puteam s-o ţinem aşa până la Crăciun.

Discuţia telefonică pe care am avut-o cu purtătorul de cuvânt al BEC, Marian Muhuleţ, nu s-a dovedit nici ea mai rodnică în aflarea răspunsului. Acesta a tot repetat ceea ce ni se comunicase şi în scris până am simţit amândoi că discuţia este total inutilă. Abia pe final, când vorbeam despre blocarea, prin această decizie, a accesului la Curtea Constituţională, domnul Muhuleţ a rostit, probabil din greşeală, cuvintele care aveau să deschidă o portiţă: Biroul Electoral Central sprijină competitorii serioşi”.  Hopa! Dar cine decide care e ăla competitor serios şi care nu? Că legea nu face nicio precizare în acest sens. Şi nici deciziile BEC nu o fac – sau cel puţin nu explicit.

Eu bănuiesc aici următorul lucru: Decizia nr. 3 a BEC a fost una de acoperire. Odată cu trimiterea acesteia, în formă scrisă, către Birourile Electorale Judeţene, Biroul Electoral Central a transmis şi instrucţiuni neoficiale, verbale, prin care BEJ-urile au primit autorizarea să zădărnicească într-un fel sau altul acele candidaturi pe care le consideră neserioase. Iar la întrebările ridicate de aceşti candidaţi, să invoce Decizia nr. 3, că are BEC grijă după aceea să le răspundă în mod corespunzător – adică aşa cum a răspuns şi candidatului de la Iaşi, şi ziarului „Adevărul”.

Dar este candidatul de la Iaşi o miză? Câtuşi de puţin. E un fleac, e un om dintr-o margine a ţării care încearcă şi el ceva – altminteri ceva perfect legal. Abia neverosimila înverşunare cu care BEC a refuzat să dea un răspuns, fie el scris sau verbal, la o întrebare atât de simplă, şi încă într-un caz atât de mărunt, face din toată povestea un caz major. Căci odată ce i-a îndemnat pe membrii BEJ-urilor să trieze candidaţii după cum li se pare lor că sunt serioşi sau nu, BEC îi pune în situaţia de a avea o opţiune politică manifestă. Îi transformă în nişte emilgherguţi judeţeni.

Cum s-a terminat povestea de la Iaşi? Spectaculos. Omul şi-a primit în cele din urmă decizia, cu patru zile întârziere – dar numai după ce i-a notificat în scris pe cei de la BEJ Iaşi că, dacă nu se conformează legii, le face plângere penală pentru abuz în serviciu. Şi pe cuvântul meu de onoare că acei oameni exact la această infracţiune se încadrau, inclusiv în interpretarea pe care a dat-o astă-vară Curtea Constituţională acestei infracţiuni. 

Una peste alta, este bine că această poveste s-a petrecut acum, la începutul perioadei electorale, şi vrem să credem că BEC nu şi-a arogat dreptul de a emite decizii de acoperire şi instrucţiuni nescrise şi în alte chestiuni, cu mize majore, ce ţin de soarta alegerilor. Este adevărat, BEC are prin lege sarcina de a emite decizii definitive de interpretare unitară a legii... Unitară, da? Nu contrară legii. 

Să sperăm că a fost un accident, o încercare care a eşuat şi ne prefacem că nu a existat. Căci în nebunia unor alegeri aşa cum se anunţă cele din acest an, Biroul Electoral Central este – sau ar trebui să fie – singurul reper de echilibru şi de legalitate. Dacă mai apelează la asemenea trucuri birocratice rudimentare, ce amintesc de anii ’90, pierde imediat încrederea publică şi de aici începe haosul.

DISCLOSURE: Pentru că aşa mi se pare corect, trebuie să fac următoarea autodivulgare: cu vreo două săptămâni înainte de a-şi depune dosarul de candidatură, omul de la Iaşi, pe care nu-l cunoşteam, m-a contactat pentru a mă ruga să-i explic câteva tehnicalităţi privitoare la procedura de a ajunge la Curtea Constituţională. Am acceptat, l-am lămurit şi i-am urat succes – deşi i-am spus că nu cred că-l va avea. Credeam că s-a încheiat totul. M-a contactat din nou după ce a aflat că nu va primi decizia de la BEJ în termenul legal. Şi restul îl ştiţi.