Rromii: (auto)însclavizare şi libertate. La 160 de ani de la abolirea sclaviei
0
La 160 de ani de la abolirea sclaviei, au reuşit rromii să nu mai fie ţigani (robi / sclavi, în sensul vechi românesc), să se opună nulificării umanităţii lor („ţiganul e om de departe“, „ţiganul nu e om“ etc.)? Cum poate fi un ţigan om şi rr/om?
Paradoxal, recenta prăbuşire a Partidei romilor, de 25 de ani o agenţie de traficare a votului electoral al rromilor către partidele majoritare, reaminteşte exemplar relaţiile de putere şi dominare din cei peste 600 de ani de sclavie a rromilor în România istorică. Ea pune în termeni tranşanti o polemică veche de când lumea, din ce în ce mai discutată şi în mediile spirituale româneşti: are nevoie rr/omul de libertate? Sunt iluziile programelor de integrare socială (combaterea sărăciei) simple paleative care menţin rromii în stare de dependenţă şi control, şi calea de urmat este doar aspiraţia spre libertatea responsabilă şi autonomă, ca luptă pentru recunoaşterea egalităţii în drepturi şi demnitate (combaterea rasismului)?
Care sunt dimensiunile corupţiei „mafiei electorale a Partidei romilor” sau ale „mafiei proiectelor pentru rromi” devenite o adevărată „industrie rromă” politică şi economică de underground?
Au rromii dreptul la demnitate şi libertate sau sunt o „minoritate infracţională”, o plagă? Cum de s-a deteriorat atât de mult situaţia rromilor din România, în pofida măsurilor sociale promise de stat, fondurilor europene, ba chiar a recunoaşterii drepturilor de naţiune? Dacă orfelinatele sunt supra-aglomerate cu copii rromi abandonaţi, străzile pline de copii rromi ai nimănui, ca şi închisorile pentru minori, scolile speciale pentru copii cu handicap mental (CERS) – cum explicăm eşecul continuu al instituţiiilor de socializare / educare, dincolo de impulsurile frustrării sau rasismului? Care sunt dimensiunile corupţiei „mafiei electorale a Partidei romilor” sau ale „mafiei proiectelor pentru rromi” devenite o adevărată „industrie rromă” politică şi economică de underground? De cine este întreţinută corupţia tentaculară a „mafiei ţigăneşti”, dacă are acces până la cel mai înalt nivel, ca în cazul Bercea Mondialu? Este de făcut, ca în alte ţări, o distincţie netă între a fi ţigan (în sensul unei asocialităţi care impune distanţa socială şi supravegherea) şi a fi rrom (în sensul unei sociabilităţi dovedite şi a unei diferenţe culturale pozitive)?
Este de domeniul evidenţei că este nevoie de o reflecţie publică şi de o acţiune puternică de reconciliere, pentru a atenua recrudescenţa urii (rasiale), pe fondul dezastrului economic şi moral din România. Cine să o facă? Statul. Ca şi în cazul afroamericanilor, foşti sclavi, statul are de dat o bătălie cu mentalităţile societăţii româneşti, ca asanare morală. Primul pas, după modelul ţărilor democratice, este ca statul însuşi să-şi recunoască vinovăţia istorică a propriilor politici publice, de la Sclavia rromilor la deportarea în Transnistria şi moartea a zeci de mii de rromi, în Holocaust. Sunt nu doar fundamentele rasismului antirom, ci şi dovada că prin represiune şi spoliere statul a întreţinut constant un decalaj socio-economic între rromi şi populaţia majoritară, ca discriminare şi inegalitate între cetăţenii săi.
Hegel considera că statul poate funcţiona doar dacă fostul stăpân şi fostul sclav ajung la o conştiinţă comună a Libertăţii prin recunoaştere reciprocă. De fapt, nu se referea la sclavi, ci la slugi/servitori, la raportul dintre dominator-dominat, bazat pe putere şi violenţă. Prin cetăţenie, statul modern oferea creştinului, contra unor taxe, cam aceleaşi drepturi pe care visa să le aibă pe lumea cealaltă: egalitate de statut social, egalitate de şanse, promovare meritocratică etc. Incluziunea grupurilor favorizate, ca proces al civilizării şi ca securitate / protecţie socială, a fost simultană cu excluderea şi decivilizarea grupurilor defavorizate (barbari, păgâni, străini etc). Inferiorizarea socială, în cazul rromilor, istoric o naţiune stigmatizată social şi rasial, s-a făcut prin rasism de inegalitate (condamnarea la sclavie a lui Ham, prin blestemul biblic al lui Noe) şi prin rasism de proximitate, ca neacceptare în comunitate (excludere şi ghetoizare).
Istoria europeană modernă a excluderii şi rasismului antirrom are origini româneşti. În 1782, un grup de 173 de rromi, sclavi din Moldova fugiţi de pe moşia stăpânului, sunt arestaţi aproape de Viena şi acuzaţi de canibalism. Sub tortură, 51 de barbati şi 31 de femei recunosc acuzatiile, 18 femei sunt decapitate, 5 bărbaţi spânzuraţi, restul traşi pe roată şi tăiaţi bucăţi.In anul următor, Curtea de la Viena cercetează faptele şi infirmă acuzatiile: nicio persoană din districtul respectiv nu dispăruse, dar panica generală se instalase, riscul de a fi mâncat de viu devine o isterie generală (din acele spaime va reapărea şi mitul lui Dracula). Rromii fuseseră victimele confruntării dintre stat şi societate / comunitate, dintre idealismul şi retorica cosmopolitismului Iluminismului şi realitatea practică a condiţionărilor accesului în comunitatea locală.
În anul următor, un tânăr statistician din Gottingen compilează într-o carte, bestseller al epocii, informaţii despre aceşti primitivi veniţi din ţările barbare de la marginea imperiului care va deveni un adevărat manual-ghid de apărare. Cartea este şi o critică a măsurilor Austriei de a acorda azil refugiaţilor din teritoriile Imperiului Otoman, dar şi constatarea, şocantă, că în noile provincii mai există sclavie. În 19 iunie 1783 împăratul Iosif al II-lea decretează abolirea sclaviei în Bucovina, Banat şi Ardeal, teritorii aflate sub suzeranitatea Imperiului Austriac, o măsură pe care o va extinde şi asupra Munteniei şi Moldovei, prin presiuni politice, mai apoi, în timpul ocupaţiei militare, prin determinare directă: în Moldova, în 1855, în Muntenia, în 1856.
De facto, abolirea sclaviei a intrat în vigoare de la 1 decembrie 1865, prin răscumpărarea sclavilor de la stăpâni şi prin înlocuirea vechiului drept românesc cu codul lui Cuza (codul civil napoleonian). Deşi proprietatea este sorgintea originară a libertăţii individuale şi a cetăţeniei, în iulie 1876, în revista pariziană „Nature”, un oarecare Obedenaru, fost ministru al Agriculturii, face o prezentare a situaţiei „emancipaţilor” (rromilor eliberaţi din sclavie) din România, pe care o compară cu cea a negrilor din America, şi ei recent eliberaţi din sclavie (1861), din care reiese că acestora nu li se constituise niciun drept de proprietate, lucrau ca zilieri pământurile pe care le lucraseră ca sclavi, cam cu aceeaşi lipsă de tragere de inimă. Statul, în numele umanismului, îşi asuma „iertarea” (termen utilizat în epocă) foştilor sclavi, declaraţi „români vechi”, printr-o toleranţă indiferentă sau controlată, rezervată străinilor, apatrizilor şi emigranţilor, din care rezulta o cetăţenie vagă.
Perioada comunistă, conform mesianismului său secularizat, a preluat iluzia integrării rromilor ca „noi ţărani” şi „noi proletari” şi i-a integrat forţat şi marginal pe piaţa muncii, ca prestatori de munci necalificate...
De la primul decret al impărătesei Maria Tereza, din 1758, prin care statul proceda la măsuri forţate de integrare marginală nediferenţiată a rromilor, ca „noi ţărani” (neorustici) trecuseră mai bine de 100 de ani. Pentru următorii 100 de ani, singura politică publică a statului român a fost Holocaustul, prevăzut ca soluţie de exterminare. Perioada comunistă, conform mesianismului său secularizat, a preluat iluzia integrării rromilor ca „noi ţărani” şi „noi proletari” şi i-a integrat forţat şi marginal pe piaţa muncii, ca prestatori de munci necalificate, în marile întreprinderi agricole de stat şi pe marile platforme industriale. Sute de mii de astfel de rr/„oameni ai muncii”, robotificaţi pe tarlalele patriei, cu o rată înaltă de analfabetism, după prăbuşirea sistemului economic comunist au devenit primii şomeri şi o povară pentru sistemul de asistenţă socială, el însuşi prăbuşit. Ei s-au alăturat cohortei milioanelor de săraci care au plecat din România, în ultimii 25 de ani, ca „noi europeni”, deşi sunt „inutili societăţii” (conform formulării lui Bauman şi Geremek), prin slaba calificare şi disperare.
Este nevoie de reflecţia asupra construirii unui Minister al Fericirii Naţiunii, ca în utopii, care să echilibreze tradiţia rromă a pragmatismul strategiilor de supravietuire (combaterea sărăciei), ca stil de viaţă, cu inovaţia şi sincronizarea mentalităţilor cu contemporaneitatea.
La 160 de ani de la abolirea sclaviei rromilor, dincolo de diferenţele de rasă, etnie, culoare, statut social, începutul trebuie să fie crearea unui Front Antirasist, pentru ca rromii înşişi să devină agenţii Libertăţii, ca mobilizare responsabilă şi solidaritate. Inclusiv o solidaritate a cetăţenilor şi a statului, pentru a-i apăra pe rromi de abuzurile rromilor, de „lideri” cu mentalităţi medievale, ca un altfel de „vătafi de sclavi” de odinioară, biciuindu-şi confraţii la comanda stăpânilor. La mare parte din rromi, încă pare o confuzie de termeni, dar Libertatea nu înseamnă Libertinaj, Liberastie, Liberticid. De altfel, în limba rromani (ţigănească) nu există cuvântul Libertate. Trebuie creat.
Se încarcă comentariile...
