România în zadar?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ei,
 ticăloşii, nu obosesc niciodată. Lor, analfabeţilor cu ranguri, nu le e
 ruşine niciodată. Dacă asta aştepţi, Românie, e-n zadar. De aceea, protestul sporadic trebuie să devină implicare permanentă. Pentru a le lua, lor şi celor ca ei, puterea de a ne decide destinele (desen de Nichita Stănescu)
Ei, ticăloşii, nu obosesc niciodată. Lor, analfabeţilor cu ranguri, nu le e ruşine niciodată. Dacă asta aştepţi, Românie, e-n zadar. De aceea, protestul sporadic trebuie să devină implicare permanentă. Pentru a le lua, lor şi celor ca ei, puterea de a ne decide destinele (desen de Nichita Stănescu)

E obositor să fii mereu dat de-a berbeleacul, să o tot iei de la capăt, să te chinuie umbra trecutului, insinuată pervers-dinastic de la o generaţie furată la alta. E dezolant să n-ai o clipă de aer proaspăt, în decurs de decenii, din acest cerc sufocant al irosirii naţionale. Pe această epuizare mizează nelegiuiţii.

Mor, iar, patimi pe frontul româno-român. Dincolo de ticăloşii clipei, mereu pe plus în ce-i priveşte, ceilalţi mai pierdem o dată – din speranţa normalităţii, din energii şi din şansa de a le pune la lucru împreună. Acum zece ani, prima suspendare. Acum cinci ani, a doua suspendare. Mai vine una? Ne învârtim în cerc, muşcându-ne de coadă, fără a băga de seamă că devenim, din proprie inconştienţă, tot mai slabi într-o lume care se reaşează pe criteriul forţei brute.

Nu contăm, nu pentru că alţii decid aşa, ci pentru că nu vrem şi, mă tem, nu ştim altceva decât acest tontoroi gregar, spre râsul gros al boierilor de vreme nouă. Căci bătătura-i a lor, a celor cocoţaţi mai iute în pridvor. Se zice că, întors odată de la Paris, Brâncuşi ar fi exclamat: „V-am lăsat săraci şi proşti, vă găsesc şi mai săraci şi mai proşti”. O fi zis-o, o fi o scornire din arsenalul autoflagelării cu care ne amăgim, dar e sigur că ne străduim să confirmăm vorba asta dureroasă.

Actualul guvern, bunăoară, va rămâne în istorie pentru debutul furtunos într-o singură, obsesivă privinţă: deschiderea puşcăriilor şi reluarea jafului. Nu guvernarea propriu-zisă, nu întocmirea bugetului, nu altă prioritate economică ori diplomatică, numaidecât amnistia şi graţierea. Când a trebuit să stopeze preşedintele nebunia în şedinţa de guvern, au sărit ca arşi: care ordonanţe, naziştilor? Căutaţi pretext pentru o lovitură de stat! a zis-o de la obraz Erdogan-ul dunărean.

Între timp, s-a dovedit că nu ne puţea aiurea, că era cu adevărat rahat în cameră şi că nu ni-l aruncase CEDO pe geam. Ba s-a ridicat, după două săptămâni de tăcere, şi autorul: eu am făcut, a zis ministrul Justiţiei, eu cu o consilieră, veniţi de vedeţi, că e cu dezbatere publică de-acum. Cum ni-l vor împacheta: drept halva?

De vârât pe gât, mici şanse să scăpăm, în pofida extraordinarei ridicări a unui impresionant segment maturizat civic. Mă tem că nu se vor poticni de-atât penalii, când disponibilitatea lor de a da foc în jur se nutreşte dintr-o disperare pe viaţă şi pe moarte.

Dacă le va reuşi planul criminal de a da timpul înapoi, se va nărui de totului şansa europeană, atâta câtă i-a mai rămas acestei ţări.

Când mi-am adunat articolele scrise în preajma aderării la UE, pentru a le rândui uitării în mod unitar, n-aş fi crezut că nenorocul sintetizat în titlul volumului ne bântuie încă: Ieri şi nicăieri. România în UE – Cronica unui start eşuat”. Cert e că, peste alţi zece ani, dacă vor fi risipiţi la fel, nu voi mai greşi cu un asemenea demers caraghios de inutil. Deocamdată, în loc să tragem linie, la aniversarea accederii europene, şi să ne suflecăm mânecile, ne-am găsit, iată, scârnavă pricină de sfadă: condiţia puşcăriaşului.

E obositor să fii mereu dat de-a berbeleacul, să o tot iei de la capăt, să te chinuie permanent umbra trecutului, insinuată pervers-dinastic de la o generaţie batjocorită şi furată la alta. E dezolant să n-ai o clipă de aer proaspăt, în decurs de multe decenii, din acest cerc sufocant al irosirii naţionale. Pe această epuizare mizează nelegiuiţii.

Să rezistăm de veghe, aşadar, murmurând versurile lui Romulus Vulpescu, din anii 70, cele descriind o stare de fapt şi de spirit de care nu ne ştim înstrăina decât luându-ne lumea-n cap: „În fiecare prost presimt un şef/ Şi întrevăd demersuri”.

Pentru că ei, ticăloşii, nu obosesc niciodată. Lor, analfabeţilor cu ranguri, nu le e ruşine niciodată. Dacă asta aştepţi, Românie, e-n zadar. De aceea, protestul sporadic trebuie să devină implicare permanentă. Pentru a le lua, lor şi celor ca ei, puterea de a ne decide destinele.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite