România în trei viteze
0
Începem să ne obişnuim cu arestările zilnice. La fel ca buletinul metereologic, când mai calde, când mai reci, ele vin nedesminţit: poţi astfel să-ţi reglezi ceasul, poţi câştiga, sau pierde pariuri şi ai sigur cu ce te înviora seara acasă dacă ziua a fost plicticoasă. Simţi că trăieşti.
Ba ne putem chiar mândri că România este singura ţară din Europa, dacă nu din lume, unde chiar Ministrul de Finanţe este arestat pentru fraudă! Un record sigur de durată.
DNA este principalul furnizor de evenimente din ţară. Viaţa publică este ocupată permanent de evenimentele zilnic declanşat de ea. Lupta politică aproape a încetat, partidele au amuţit. De când şi Vanghelie a fost arestat, mult celebrata – înainte de naştere – Nouă Stângă, or Nou PSD, nu-şi mai exersează cântecele de sirenă în jurul corăbiilor din parlament, iar noua majoritate, mereu iminentă, s-a diluat, se amână, tace cu ochii în pământ. Canonada DNA din afara zidurilor cetăţii reduce aproape la zero viermuiala dinăuntrul lor: ce să mai pui la cale când oricând o bombă îl poate trânti la pământ pe bietul traseist de vizavi, gata să traverseze uliţa la tine. Lumea politică se comportă ca sub asediu. Nimic nou, niciun viraj neaşteptat, nicio racolare de către „ei” şi niciun protest din partea „alor noştri”, ori declaraţie de solidaritate, doar o tăcere îngrijorată generală. În timp de asediu e bine să stai mai retras, mai la umbră, ferit de priviri iscoditoare. La bowling vine un singur jucător, DNA; în rest, popice dărîmate una de alta, tăcere, imobilitate.
Aceleaşi non evenimente şi tăcere în restul vieţii publice: guvernul, parlamentul, ministerele, administraţia, sunt parcă ocolite de tensiunile frecvente altădată. Excesul de pedeapsă penală descurajează iniţiativa politica? Puţine iniţiative apar la guvern, ici colo câte un proiect neviabil şi el, puţin atacat însă din opoziţie. Show-ul este altundeva, teatrul social alţii îl joacă, chiar ziariştii caută, sau produc drama în altă parte, deşi o amplifică tot la televiziune, zilnic. Politicul a intrat în viteză redusă, înaintează pe distanţe scurte şi face repede cale intoarsă.
Între cele două zone publice un singur om se mişcă independent, cu viteză mijlocie, aş zice, dar constantă: preşedintele Iohannis. Dacă ne amintim tensiunile dintre Băsescu şi Ponta à propos de cine reprezenta România, ba la Bruxelles, ba în NATO, ori diferenţele lor profunde de interpretare a comunicatelor oficiale venite din acele zone, tăcerea şi liniştea de acum sunt uluitoare. Ponta pare a asista indiferent la faptul că politica externă este făcută exclusiv de Iohannis ca şi cum aşa ar fi decis ei doi într-un program de coabitare necomunicat nimănui, dar riguros respectat. Iohannis, cel mai popular om politic din Europa, se spune, zâmbeşte, sigur pe sine, în toate reuniunile internaţionale, servit, ce-i drept, şi de o ţinută ce lipsea până acum reprezentanţilor ţării. Tot el este singurul român activ în politica europeană, dincolo de popicăria internă. Iohannis ignoră astfel exact ceea ce toţi ceilalţi decidenţi şi comentatori politici urmăresc fascinaţi, arestările DNA, şi tot el este singurul care acţionează împotriva marilor primejdii care pasc România, şi întreaga Europă: nu (numai) corupţia internă, ci (şi) ameninţările ruseşti din Ucraina ori Crimeea.
Discursului vlăguit al lui Ponta, atât de diferit de tupeismul de dinainte de 16 noiembrie, ca şi unei anumite atitudini amorfe a opoziţiei, i se opune astfel un proiect politic extern coerent, dar şi absenţa din politica internă a lui Iohannis. Încrederea lui în ameliorarea treptată a vieţii publice este meritorie, dar nu este întărită de mijloace de influenţă reală.
Aceşti patru mari actori politici – DNA, guvernul, opoziţia şi preşedintele – îmi dau impresia că se mişcă pe traiectorii diferite, cu viteze diferite şi cu programe ori scopuri total diferite. De aici poate şi efectul general de nefiresc, de fisurare a lumii publice după criterii şi interese parcă total străine unele de altele. DNA este fidelă ei însăşi în misiunea de curăţire a scenei publice de corupţie dar, admiţând că va reuşi, care activitate politică va urma pe o scenă curată, dar goală? DNA acţionează şi se exprimă strict tehnic juridic. Exact lipsa ei de angajare politică o scoate însă din participarea la reconstrucţia politică a ţării care va trebui să urmeze eliminării corupţiei. Subţiată, deşirată, dezorientată, actuala lume politică este lipsită de valorile şi forţa necesară reconstrucţiei. PSD pare a dori numai menţinerea cu orice preţ în funcţiile actuale pentru a avea încă o şansă de supravieţuire la alegerile din 2016. Opoziţia se împacă cu ideea că nu-i va putea lua locul până atunci, dar, sigură că o va face în acel an, aşteaptă liniştită erodarea adversarului. Preşedintele se limitează la politica externă. Altfel spus, DNA acţionează în forţă, lumea politică îşi priveşte hipnotizată propria decădere şi preşedintele se mută pe scena europeană. Efectul necalculat şi nedorit al „epurărilor DNA” va putea fi deci, în ciuda necesităţii ei morale absolute, nu o reconstrucţie a politicului după 25 de ani de la Revolutie, ci crearea unui vid politic în care noi aventurieri ar putea ocupa scena depopulată şi recrea corupţia, incompetenţa şi amatorismul în alt fel.
Nu cred, de-aceea, că totala desincronizare a legalităţii şi a politicii de acum, în ciuda unui merit de principiu, este benefică pe termen lung. Cineva trebuie să înlocuiască popicele dărâmate la bowling-ul DNA cu popice noi, rezistente la şoc. ´Sistemele ticăloşite´, cum se spune, trebuie desfiinţate, dar cine creează alte sisteme, curate şi eficiente? Numai o nouă politică. Absenţa a ceva negativ nu duce neapărat la apariţia a ceva pozitiv. Totalul „neamestec” al juridicului şi politicului, benefic pe termen scurt, se poate dovedi malefic pe termen lung. Maşina socială va trebui să funcţioneze cumva, din nou, integrată, cu trei viteze corelate. Nu ştim cum, dar trebuie măcar să recunoaştem că datoria noastră absolută este aceea de-a afla, ori inventa, alternativa.
Se încarcă comentariile...
