În acest context ale cărui semnificaţii încă se decantează, îmi asum să afirm, ca preot creştin ortodox, dar şi ca cetăţean al României şi Uniunii Europene, următoarele opinii personale:

Da, apartenenţa religioasă a politicienilor români este (trebuie să fie!) importantă pentru Biserica Ortodoxă, pentru ierarhii, preoţii şi credincioşii săi, iar alegerea unui luteran în fruntea unui stat locuit în majoritate de creştini ortodocşi reprezintă un eveniment istoric de importanţă majoră pentru Biserica Ortodoxă, prin factorii care l-au generat şi prin consecinţele sale în viitorul imediat!

Da, alegerea luteranului Klaus Iohannis de către milioane de români ortodocşi exprimă pe de o parte, neputinţa Bisericii Ortodoxe de a promova o agendă publică proprie, vie, dinamică şi racordată la întreg ansamblul de realităţi sociale, economice şi politice din agora cetăţii româneşti, cu o puternică voce mărturisitoare în relaţia cu politicienii, iar pe de altă parte, este (mai ales!) lucrarea voinţei lui Dumnezeu (Vox Populi, Vox Dei!) de a îngădui românilor o lecţie a neputinţei lor de a afla un politician român şi creştin ortodox care să posede calităţile umane, morale şi politice (cel puţin cele afişate până acum!) ale germanicului luteran Klaus Iohannis şi în care românii creştini ortodocşi să-şi regăsească deopotrivă speranţele lumeşti ale unui trai demn, prosper şi civilizat, precum şi valorile spirituale ale credinţei lor creştine ortodoxe.

În anul 2014, an proclamat de Biserica Ortodoxă Română ca fiind al comemorării jertfei muceniceşti a Sfinţilor Martiri Brâncoveni, românii îşi caută salvarea de la un străin, ca etnie şi credinţă, dar român frate şi egal al nostru prin apartenenţa sa la Statul Român şi la marea familie a naţiunilor Uniunii Europene, refuzând oferta populistă şi sancţionând gravele, de neînţeles erori politice (printre care cea mai gravă fiind superficialitatea imensă şi jignitoare cu care au fost trataţi românii din Diaspora şi relaţia acestora cu familiile lor şi cu tinerii din ţară) comise de creştinul ortodox Victor Ponta.

În istoria noastră am mai fost salvaţi de străini, însă cu adevărat loiali şi salvatori ai Naţiunii Române au fost doar doi străini germanici, anume Majestatea Sa Regele Carol I şi Majestatea Sa Regele Ferdinand „Întregitorul”, care au întemeiat Casa Regală a României. Majestatea Sa Regele Mihai I – conducătorul nostru care a luptat împotriva instaurării comunismului şi a fost înlăturat prin forţă de pe Tronul Ţării de bolşevici, dar şi prin trădarea Occidentului – s-a născut pe pământ românesc, a fost botezat şi crescut în credinţa ortodoxă, este deci român, nu străin.

Trebuie spus aici că asemănarea - de o candoare adolescentină - făcută de câţiva entuziaşti susţinători ai „neamţului” între MS Regele Carol I şi Preşedintele de republică Klaus Iohannis este evident, forţată şi inutilă. Totuşi, ea exprimă fondul comun al unor speranţe care străbat veacuri de istorie românească şi care se exprimă sintetic prin ideea că nu ne putem face singuri soarta, ci că vom fi salvaţi doar de străini!

Speranţă pe care au avut-o românii de la anul 1866, care considerau că doar un „Domn străin” va salva Ţara şi chiar a salvat-o! „Vin americanii!”, spuneau bunicii noştri prin anii 50, privind cu speranţă la cerul pe care se aşteptau să vadă avioanele USAF aducând armatele occidentale eliberatoare. Cei mai mulţi dintre bunicii noştri au murit cu speranţa asta, cu viaţa risipită şi chinuită de comunism. Unii dintre ei, puţini, au apucat să-i vadă venind pe americani, după 1989, să „ne bage în NATO”. Aceeaşi speranţă că străinii ne vor salva se află şi în entuziasmul aproape revoluţionar al votanţilor Preşedintelui ales Klaus Iohannis care văd în acesta pe „neamţul cinstit, muncitor şi corect” care ne va salva de mafia baronilor locali, de Justiţia coruptă şi politizată, de clasa politică cu apucături fanariote. O speranţă care deocamdată, aşteaptă să fie împlinită…

Nu doresc să discut aici despre cauzele victoriei lui Klaus Iohannis şi nici despre cele ale înfrângerii lui Victor Ponta. Aceasta este problema analiştilor politici şi a activiştilor de partid ai forţelor politice care s-au luptat pentru cucerirea funcţiei de Preşedinte al Republicii.

Importantă (pentru mine, ca preot ortodox) este semnificaţia religioasă, civică şi morală, precum şi consecinţele asupra relaţiei Bisericii Ortodoxe cu Statul Român ale acestui rezultat paradoxal: un Preşedinte germanic şi luteran conducător al naţiunii latine române şi ortodoxe.

Înainte de toate, sunt dator să recunosc creştineşte: da, m-am înşelat când am afirmat că apartenenţa la credinţa creştină ortodoxă va conta în alegerile prezidenţiale 2014. Românii au reacţionat după un tipar pe care nici măcar preoţii ca mine (îndrăznesc să spun că eu cred că mă regăsesc în rândul acelor preoţi care nu s-au enclavizat într-un confort căldicel al bunăstării lumeşti obţinute prin negustorie de Hristos şi nici în peştera vreunui fundamentalism naţionalist-ortodox stupid!) nu au avut capacitatea să-l intuiască. Implicarea elementelor de natură ortodoxă nu l-au ajutat pe Victor Ponta, dimpotrivă au provocat o iritare imensă în rândul a zeci de mii de români, mai ales tineri, cei mai mulţi dintre ei fiind (paradoxal!) creştini ortodocşi, măcar prin Sf. Botez, dacă nu şi prin practică.

Apare aici un prim element, cu semnificaţie religioasă şi morală, care trebuie analizat – dorinţa insistentă a tot mai multor români ca Biserica să practice o severă şi enclavizantă neutralitate faţă de viaţa politică. Se cere Bisericii să nu facă politică, cuvântul de ordine fiind o nouă lozincă scandată pe străzi, în aceste zile, de susţinătorii clujeni ai Preşedintelui ales Klaus Iohannis: „În Biserică nu facem politică!”

Care ar fi, în contextul unei republici laice şi în curs de secularizare, aplicarea curată dogmatic şi corectă din perspectivă civică a poruncii „Daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca XX, 25)?

Au respectat sau au încălcat această poruncă Martirii Închisorilor Comuniste, dintre care cei mai mulţi preoţi şi mireni creştini ortodocşi, atunci când au decis că Partidul Comunist şi regimul democraţiei populare (forme de viaţă politică) sunt atât de nocive pentru Naţiunea Română încât trebuie renunţat la „simfonia bizantină” şi reacţionat direct, prin predică şi faptă? În vremurile noastre de relativă libertate şi democraţie, respectăm sau încălcăm această poruncă dacă păstrăm tăcerea, ca Biserică, şi nu reacţionăm atunci când conducătorii cetăţii (clasa politică) aruncă poporul (pe cetăţeni) în sărăcie, boală, desfrânare, apostazie etc.?

De fapt, ce este „a face politică”? O definiţie găsită pe Internet ne spune că Politica este „ştiinţa şi arta de a guverna un stat; formă de organizare şi conducere a comunităţilor umane, prin care se menţine ordinea internă şi se garantează securitatea externă a comunităţilor respective”, iar A face politică înseamnă „a lua parte în mod activ la discutarea şi rezolvarea treburilor statului.”

Relaţionarea Bisericii noastre cu viaţa politică post-decembristă s-a întemeiat pe teza „simfoniei bizantine”. Aceasta ne-a ajutat, în anii 90, să recuperăm o parte din drepturile pe care dictatura comunistă le răpise Bisericii. Procesul de aderare la Uniunea Europeană şi apoi, după 2007, procesul de integrare în această structură suprastatală, au adus însă un element nou în viaţa cetăţii româneşti, anume acela al exigenţei ca Statul Român să devină absolut laic, societatea să accepte secularizarea, iar Biserica naţională să fie treptat separată de stat şi exilată din agoră, în sfera vieţii private. Ierarhia Bisericii noastre a avut naivitatea să creadă că va reuşi să perpetueze la nesfârşit „simfonia bizantină”, că va evita acest deznodământ, acceptând ritmul impus de politicieni, care au solicitat tot mai mult şi mai insistent asumarea unor felurite compromisuri în schimbul unor drepturi legitime pe care le-au recunoscut Bisericii, după 1989 până în prezent.

Această interpretare naivă, însoţită uneori de aplicarea arogantă a „simfoniei bizantine” în relaţia Bisericii cu clasa politică, ne-a îndepărtat treptat de o parte din popor şi am ajuns la momentul 16 noiembrie 2014, când un val periculos de agitat al antipatiei faţă de Biserica naţională a cuprins un număr mult prea mare de români creştini ortodocşi, încât să fie ignorat ori considerat a fi o întâmplare. Trebuie ca ierarhia Bisericii să renunţe la această aproape fariseică atitudine că „noi, slujtorii Bisericii nu facem politică”!

Biserica trebuie să facă politică, în sensul definiţiei de „a lua parte în mod activ la discutarea şi rezolvarea treburilor statului”, ale comunităţii! O „politică a lui Hristos”!

Altfel spus, să ne regăsim curajul de a promova, în temeiul valorilor moralei creştine ortodoxe, o relaţie vie, activă, duhovnicească, dinamică, blândă ori severă cu clasa politică, în funcţie de conţinutul şi efectul faptelor acesteia asupra Naţiunii noastre, indiferent de orientarea ideologică ori de bunăvoinţa/reaua-voinţă a vremelnicilor conducători ai statului, ţelul suprem fiind slujirea lui Hristos şi păstorirea Naţiunii Române pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu. O atare reaşezare a relaţiei noastre cu clasa politică este cu atât mai necesară, cu cât laicizarea Statului Român şi secularizarea societăţii româneşti reprezintă (rezultatul alegerilor din 16 noiembrie sunt o dovadă în acest sens) un proces ireversibil.

Un al doilea element dezvăluit atât de reacţiile controversate ale unora dintre reprezentanţii Bisericii, cât şi de criticile vehemente aduse la adresa Bisericii în legătură cu susţinerea mai mult sau mai puţin făţişă a candidatului creştin ortodox Victor Ponta, cu ocazia acestor alegeri prezidenţiale, este precaritatea agendei publice a Bisericii noastre.

Dacă ierarhia Bisericii Ortodoxe îşi asuma deschis, public, o serie de principii şi criterii clare cu privire la viaţa politică (nu doar interdicţia, folositoare de altfel, ca preoţii să facă politică de partid), la modul în care aşteaptă de la politicieni, în temeiul poruncilor lui Hristos, să conducă Statul Român şi comunităţile noastre, dacă mărturiseam permanent (chiar cu riscul de a-i deranja pe activiştii lui „political correctness”) că pentru noi este important ca liderii politici să exprime, proporţional, atât opţiunile politice ale cetăţenilor români, dar şi adeziunea la credinţa creştină-ortodoxă, majoritară în România, dacă aveam tăria de a atenţiona cu fermitate că dăm Cezarului cele ale Cezarului câtă vreme Cezarul nu se atinge de cele ale lui Dumnezeu, altfel spus, dacă aveam îndrăzneala duhovnicească de a refuza invitaţia la masa Cezarului atunci când acesta mănâncă „de dulce-n Post”, la alegerile prezidenţiale 2014 am fi fost liberi să ne exprimăm dorinţa (încă la începutul campaniei electorale, când erau mai mulţi candidaţi!) ca poporul să aleagă un candidat care fie posesorul, alături de calităţile umane, civice, europene etc., şi al calităţii de membru al Bisericii Ortodoxe Române.

Agenda publică a Bisericii noastre este însă formată doar din activitatea filantropică (tot mai substanţială în ultimii ani, datorită atragerii de fonduri europene, dar cu prea puţină ştiinţă a PR-ului prezentată şi ca atare, cu atât mai puţin crezută de marele public!), din activitatea de ctitorire de biserici (iarăşi, precar prezentată şi argumentată, provocând reacţii adverse în diferite medii ale societăţii româneşti) şi din mărturisirea lui Hristos făcută prin predici, studii teologice etc. atemporale, cu prea puţină legătură cu realităţile societăţii româneşti, o pastoraţie în care se amestecă cuvinte de învăţătură în forme venite parcă din vremuri medievale şi coborând spre o Românie mioritică şi rurală, bucolică şi tradiţionalistă – de fapt, o Românie care nu mai există de peste o jumătate de secol – cu atitudini moderniste atât de lumeşti în conţinuturi şi manifestare încât criticii Bisericii noastre le suspectează a fi expresia unui mercantilism mamonic.

În Biserică pot fi aflate numeroase exemple de mărturisire vie, deopotrivă idealistă şi pragmatică, a lui Hristos. Avem ierarhi şi preoţi (am bucuria să cunosc astfel de oameni în Arhiepiscopia Craiovei) care ştiu să se folosească de cele ale lumii pentru a dărui Bisericii şi credincioşilor cele ale credinţei, schimbând faţa lumii după chipul lui Hristos. Bunele lor practici trebuie studiate şi concluziile astfel obţinute pot modela agenda publică a Bisericii.

Ceea ce lipseşte cel mai mult acestei agende publice bisericeşti este însă o atitudine clară şi o reacţie imediată, ambele întemeiate pe Dogmele şi Canoanele Bisericii noastre, la marile probleme actuale ale Statului Român şi societăţii româneşti.

Un mecanism administrativ, birocratizat şi anchilozat, afectat de un fel de autosuficienţă a „pântecului sătul”, iar în unele cazuri o lipsă de eficienţă a comunicării între membri ierarhiei Bisericii, nu ne permit să reacţionăm la situaţiile de criză cu care se confruntă creştinii ortodocşi români în vieţuirea lor în Statul Român sau în cuprinsul lumii. Credincioşii noştri au început să uite că Biserica le poate oferi sfat şi îndrumare, ajutor şi susţinere în situaţiile dificile în care Statul ori alte forţe lumeşti îi ispitesc ori le fac viaţa amară.

Totuşi, chiar dacă agenda publică a Bisericii noastre se va modela treptat în conformitate cu exigenţa de a rezona mult mai bine cu credincioşii noştri, atât de greu ispitiţi şi încercaţi în aceste vremuri încurcate, rămân de rezolvat slăbiciunile unui al treilea element din componenţa a ceea ce ar fi mecanismul de interacţiune a Bisericii cu lumea: clerul ortodox.

Alegerea germanicului luteran Klaus Iohannis ca Preşedinte al Republicii şi recenta decizie a Curţii Constituţionale a României îndreptată împotriva orei de religie din şcolile româneşti sunt două semne care ne spun că a sosit vremea ca noi, preoţii creştini ortodocşi să ne trezim din autosuficienţă, să ieşim din enclavizare şi să ne scuturăm de ispita traiului tihnit.

Preotul care nu priveşte nici măcar peste gardul bisericii unde slujeşte, spre viaţa parohiei sale, aşteptând doar ca „lumea să vină la biserică, pentru Liturghie, acatist şi pomelnic, botez, nuntă, înmormântare şi pomană, că aşa e tradiţia noastră din moşi-strămoşi”, nu-şi merită locul. Valul de antipatie îndreptat împotriva Bisericii în aceste zile nu a fost provocat doar de cele câteva gesturi de susţinere publică a candidaturii creştinului ortodox Victor Ponta făcute de unii ierarhi sau preoţi. Există în rândul multora dintre credincioşii noştri o tensiune acumulată împotriva noastră în curgerea anilor în care preoţia a fost transformată treptat, de către mulţi dintre noi, slujitorii altarelor, din vocaţie aducătoare de mântuire, în meserie generatoare de profit.

Nu vom reuşi să-L mărturisim pe Hristos şi să schimbăm lumea, dacă nu ne asumăm şi nu îndreptăm căderile noastre. Preotul creştin-ortodox nu este un funcţionar care oficiază un serviciu, nu este un teolog cu simbrie care tipăreşte cărţi cu învăţături pe care puţin le înţelege şi aproape deloc le urmează. Preotul creştin-ortodox este mărturisitorul lui Hristos, noi, preoţii „împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem,” iar credincioşii noştri, parohia, eparhia „sunt ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel III, 9)

România ortodoxă s-a transformat, deocamdată, în România protest(antă), căci românii au protestat împotriva vechilor rânduieli politice şi au ales să creadă că vor fi salvaţi de protestantul neamţ Klaus Iohannis. O lecţie pe care Biserica noastră trebuie să o înveţe bine.

Creştineşte este să încheiem rugând pe Dumnezeu să-l lumineze pe Preşedintele ales Klaus Iohannis şi să-i dăruiască puterea de a rămâne loial promisiunilor făcute Naţiunii Române. Dumnezeu să ne ajute!