România, optimiştii ei şi experimentul venezuelean

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Tiranii îşi pierd puterea în varii feluri. De glonţul propriu sau al altora. De boală sau ajutaţi. Debarcaţi de-ai lor prin puci ori răsturnaţi prin revoluţii. Uneori durează mult. Cum îşi pot scurta românii suferinţa?

Că tiranii dispar împuşcaţi, otrăviţi, înecaţi, demişi de propriii lor acoliţi şi complici ori răsturnaţi de revoluţii, tiraniile sunt ca minciuna. La un moment dat adevărul iese la suprafaţă ca uleiul deasupra apei.

Diferenţa e doar că, spre deosebire de minciună, tirania are uneori picioare foarte lungi. Desigur, un Karadzici sau Mladici vor sfârşi prin a-şi lua în primire sentinţa şi vor dispărea după gratii. Aşteaptă la rând şi Erdogan şi Putin. Iar la Bucureşti se pregăteşte grupul infracţional organizat condus, potrivit procurorilor din Olaf şi DNA, de infractorul Liviu Dragnea.


Dar dacă, graţie pasivităţii cetăţenilor şi diversiunilor naţionaliste şi conspiraţioniste cu care-şi îndoctrinează subalternii şi îşi prostesc electoratele, dictatorii ajung să stea decenii la putere, vai şi amar de popoarele lor.

Cât de longevivă ar putea fi priza la putere a liderului PSD Liviu Dragnea? Capturată de extremişti de extracţie PRM-istă, formaţiunea guvernamentală, una cândva muncitorească prefăcută în alta, populistă şi transformată, mai nou, în grupare extremistă, se arată, ca orice mişcare totalitară, extrem de tolerantă cu şeful ei. A cărui voinţă se identifică deopotrivă cu a partidului, dar şi, culmea, cu a naţiunii. Le va fi greu disidenţilor din PSD să-l dea jos pe tiran.

Apoi, mulţi români se îmbată lesne cu apă rece. Aşteaptă ajutor de te miri unde. Mulţi îşi hrănesc optimismul şi tendinţa de a hamletiza cu punctuale ştiri bune, în genul sechestrului pus pe averile suspecţilor din dosarul Tel Drum. Li se pare deci justificat să lase altora datoria de a exprima adevărul şi de a face dreptate.

Odată cu oficializarea, de către principalul partid guvernamental, a sintagmei de „stat paralel şi ilegal“, România a pornit cu pas grăbit spre experimentul venezuelean.

Ca să se lase singuri, politic, la vatră, nu puţini abia aşteaptă fumigenele părelnicilor adversari ai oligarhiei. De pildă cele privind prezumtive disidenţe în clica de la cârmă. Alţii se autoliberează edulcorând frecvent şi oamenii, dar şi situaţia, pe ideea că n-ar fi „dracnea“ chiar atât de negru.

Or, situaţia e catastrofală. Odată cu oficializarea, de către principalul partid guvernamental, a sintagmei de „stat paralel şi ilegal“, România a pornit cu pas grăbit spre experimentul venezuelean. Căci „statul paralel“ nu e o sintagmă nevinovată, eticheta unui joc stupid, dar tolerabil. Nu-i doar un delir reclamând plasarea instantanee în cămaşă de forţă a celor care, în spiritul ceauşismului şi securismului exuberant, din spuma căruia s-au născut, cotizează vesel la răspândirea lui.

E şi mai grav. E conceptul unei ideologii politice totalitare imprecise, dar amintind de chavism, versiunea de bolivarianism inventată de Hugo Chavez, pe ruinele ideilor naţional-comuniste, marxisto-stalinisto-castristo-ceauşiste, spre a acapara puterea şi a se eterniza la ea.

Sigur, Dragnea nu e nici intelectual, nici vreun ideolog înnăscut. E, înainte de orice, un infractor iresponsabil în căutare de impunitate. Dar ce nu te-nvaţă o poftă nemăsurată de putere şi succesele repurtate în perpetuarea prizei la ea de către tiranii şi satrapii contemporani?

Uzatul de halucinaţii pesudopatriotice şi abuzatul de deliruri naţionaliste se deprind relativ lesne. La fel ca noţiunea de „evreu“ în antisemitismul nazist, conceptul de „stat paralel“ răstoarnă complet şi realitatea şi adevărul şi legea şi suportul său moral.

Nu contează, în context, dacă politrucii acestei ideologii adaptate României pe model ruso-turco-venezueleano-maghiar cred sau nu în ce debitează.

Îi substituie existenţei verificabile a unei mafii şi abile şi crude şi hulpave la principalele pârghii ale statului o fantezie. Una de natură să permită găştii delincvente să deruteze masele, să jefuiască fără grijă şi să se menţină la putere absolutizându-şi autoritatea, spre a anihila orice lege, izola şi captura orice instituţie şi distruge orice impulsuri apte a duce la tragerea la răspundere a profitorilor ei. 

Nu contează, în context, dacă politrucii acestei ideologii adaptate României pe model ruso-turco-venezueleano-maghiar cred sau nu în ce debitează. Contează doar eficienţa lor, ca stat în stat, în materie de deturnare, în numele democraţiei, a instrumentelor democraţiei pentru a aiuri şi demobiliza prin halucinaţia „statului paralel“ pe potenţialii apărători ai justiţiei independente, ai ONG-urilor, societăţii civile, statului de drept şi democraţiei liberale.

În demolarea celei din urmă borfaşii primesc un ajutor nemeritat nu doar din partea fataliştilor. Ci şi a optimiştilor. Care sunt iuţi în a respinge orice „alarmism“. Şi în a se demobiliza rapid. Căci „ţara“, cum mi-a spus plin de speranţă un interlocutor de bună-credinţă, dar nu tocmai avizat, „e abia la începutul probei. Mai are mult până la foametea Venezuelei. Şi apoi e membră a UE şi a NATO“.

„Avantajul“ trist al României, este că a mai trecut prin probe similare. Cu o mafie dezinhibată la timonă ar fi greu să credem că i-ar lua mult să le repete.

Adevărul se amestecă în această replică, fatal, cu inexactităţile şi cu inadecvarea la dezastrul politic dat. Ar fi bine, desigur, să li se mai acorde oamenilor un răgaz, să li se amâne deznodământul inexorabil. Dar alunecarea în antidemocraţie a început de mult. Iar vestul, nevolnic şi atomizat, mi-e teamă că nu mai e de mare ajutor. Am sugerat că ne aflăm la începutul încercărilor în 2012, în seara victoriei USL, la Digi 24, când, fără să isc reacţii perceptibile, am mărturisit că mă simt ca şi cum ne-am „fi întors la anii 30 ai secolului trecut“. Avea să urmeze prima marţi din seria celor negre.

Dar chiar dacă ar fi la început, n-ar fi prins viteză şi până la catastrofa venezueleană ar mai fi drum lung, demolarea statului de drept este întotdeauna un proces net mai rapid decât construcţia lui.

Iar „avantajul“ trist al României, este că a mai trecut prin probe similare. Cu o mafie dezinhibată la timonă ar fi greu să credem că i-ar lua mult să le repete. Cât de rapid ar ajunge, în acest caz, la capătul încercării?

Nu e clar. Limpede e în schimb ce-ar găsi oamenii dacă aşteaptă să vadă sfârşitul importului dâmboviţean al experimentului venezuelean. Şobolani vânaţi de oameni flămânzi. Farmacii fără aspirine şi fără tampoane intime. Spitale fără seringi şi fără medici. Clinici fără pacienţi, trimişi să moară acasă în masă. Alimentare goale, temeinic jefuite. Cozi la fugitul din ţară. Televiziuni demonizându-i la foc continuu pe americani. Gloanţe trase în capul unor tineri protestatari ieşiţi în stradă spre a-şi recupera ţara şi democraţia, în pofida echipelor morţii, expediate să-i oprească.

Oare chiar asta vrem? Iar, dacă nu, chiar nu ştim oare ce-ar fi de făcut?

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite