Când un luxemburghez strâmbă din nas

Zilele trecute, un avocat şi publicist luxemburghez, cunoscut în ducat, a adresat o scrisoare deschisă primarului capitalei sale, în care i-a semnalat:

„Aerul s-a umplut de duhoarea pe care o degajă zilnic grupurile de cerşetori dezgustători, obraznici, care, în virtutea prevederilor generoase ale Acordului Schengen, ajung în Luxemburg, fără niciun control, din îndepărtata Românie”.

Şi i-a amintit edilului că esenţa datoriei lui vizează trei puncte: siguranţă, linişte, curăţenie. Avocatul nu s-a deranjat, în prealabil, să se informeze că România nu e membră a Spaţiului Schengen.

Primarul i-a răspuns că face eforturi şi că sunt priorităţi absolute pentru el cele trei puncte. Răspuns de primar. Dintr-o lume despre care – în treacăt spus – Henry Miller observa din anii 1930: ”Singura lor grijă era să decidă pe care parte a feliei de pâine să întindă untul. M-am simţit profund dezgustat” (”Zile liniştite la Clichy”).

Revenind la caz, ambasada României din Luxemburg a transmis:

„Libertatea de exprimare este esenţială. Cu toate aceastea, nu trebuie să conducă la promovarea, mai ales în spaţiul public, a unui discurs de ură, îndreptat împotriva unor persoane sau comunităţi”.

O replică diplomatică. La care luxemburghezul de rând, deranjat de realitatea sesizată de compatriotul avocat, poate reacţiona în termeni asemănători: „Libertatea de circulaţie este esenţială. Cu toate acestea, nu trebuie să conducă la creşterea infracţionalităţii şi la manifestări care contravin regulilor lumii civilizate”.

Comunicatul ambasadei condamnă, totodată, generalizarea „prin care România este numită ca fiind ţară de origine a tuturor persoanelor care cerşesc, descrise de altfel într-un mod discriminatoriu şi nedemn”. Altfel spus: mai sunt şi de-ai altora pe-aici, de ce vă luaţi numai de noi?

La voia întâmplării

La debut de sezon estival, postul tv public francez difuza un reportaj despre poliţiştii care patrulau pe role în jurul Turnului Eiffel, spre spaima infractorilor şi încrederea turiştilor. Materialul a fost ilustrat cu un caz concret: o fată luată în vizor, prinsă în acţiune, dusă la secţie. Româncă. Această ştire nu este o excepţie.

Din păcate, la Bucureşti, acest export de infracţionalitate e primit cu bucurie: să fure de la alţii, bine că nu ne dau nouă bătăi de cap.

O judecată simplistă, ale cărei costuri în timp sunt mult mai mari decât cele ale unor operaţiuni de anihilare a reţelelor infracţionale.

Pentru că nu ne judecă doar cei care interacţionează, punctual, cu muncitori ori medici, studenţi şi informaticieni români, cu recepţionere sau funcţionari europeni provenind din România. Aceşti vestici reprezintă o minoritate, care judecă în baza propriei experienţe, nu a unor poveşti de televizor.

Majoritatea, însă, se raportează la contactul deranjant cu cerşetorii care împânzesc zonele cele mai aglomerate, eventual cu hoţii şi prostituatele. Apoi, vin ştirile din care se hrăneşte discursul politic, care rostogoleşte, în propriul folos, bulgărele de zăpadă, la momentul potrivit. E de aşteptat: sunt politicieni, nu sfinţi. 

Spre ratarea şansei europene?

Problema e a noastră şi nu poate fi ascunsă la nesfârşit de ipocritele indignări post-factum. Exportul de infracţionalitate, dezinteresul deplin faţă de integrarea romilor, disponibilitatea de a fi victime de serviciu, neglijarea promovării imaginii de ţară, lipsa unei strategii de reprezentare competentă în instituţiile europene, delăsarea în privinţa atragerii de fonduri europene – sunt doar câteva din elementele unui amestec nociv care ne vulnerabilizează ca ţară, care compromite oportunităţi şi atârnă tot mai greu în timp.

Cum vor arăta ştirile europene în 2019? „Cerşetorii Europei preiau preşedinţia UE”? Politicienii vor da comunicate de presă, ceilalţi vom bombăni în faţa televizoarelor. Cu atât vom rămâne. Eticheta ni s-a pus deja, iar statul român creează, deocamdată, premisele consolidării ei.

În cazul luxemburghez, ambasada noastră şi-a făcut datoria, reacţionând prompt, conform liniei decise de Ministerul Afacerilor Externe. Este poziţia constantă a diplomaţiei româneşti în astfel de situaţii. Dar abordarea reactivă e ineficace în materie de imagine.

Problema nu e a MAE, ci a statului român, în ansamblul instituţiilor sale fundamentale.

De la aderarea la UE nu a fost definit încă un proiect naţional de intregrare europeană în fapt, nu doar cu numele.

Grav e şi faptul că nu a fost pregătit acest program înainte de 1 ianuarie 2007. Iar de atunci, România a irosit aproape un deceniu, din cauza unei ordini false a priorităţilor.

Cred că nu există soluţii până nu renunţăm la negarea evidenţelor, recunoscând că există o gravă problemă în ceea ce priveşte valorificarea şansei europene. Ar fi un prim pas din partea unor instituţii şi decidenţi responsabili spre definirea unui proiect de ţară post-aderare.