România şi marea schismă europeană

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Preşedintele Klaus Iohannis acuză dictatura majorităţii după modificarea Codului penal, iar liderul PSD, Liviu Dragnea, evocă din nou perspectiva suspendării.

Se va ajunge a treia oară în România la suspendarea preşedintelui? În orice caz, insistenţa cu care subiectul revine ne arată că acest conflict dintre legislativ şi unul dintre polii puterii executive nu mai e ceva circumstanţial. Vinovate nu mai sunt umorile de moment sau caracterul vreunui personaj atipic, aşa cum se putea crede la un moment dat. Se pare că suspendarea preşedintelui este de fapt forma pe care a luat-o în România după 2007, lupta nedeclarată dintre forţele federaliste europene şi politicile naţionale. În Polonia sau în Ungaria se manifestă tensiuni de aceeaşi natură care iau însă un chip diferit. Este posibil ca peste 20 sau 30 de ani istoricii să nu aibă nicio ezitare în a aşeza toate aceste frământări sub acelaşi semn.

Există diferenţe importante, de pildă, între reforma sistemului judiciar din Polonia şi cea din România, dar esenţial este că ambele se refuză uniformizării, opunându-se de fapt creării unui sistem de justiţie egal peste tot în Europa. Se pare că unitatea europeană nu se poate realiza în cadrele actuale decât prin unificarea prealabilă a sistemelor de justiţie, de natură să exercite ele o presiune asupra politicului. În aceste împrejurări cuvintele „magice” din discursul federaliştilor europeni sunt „independenţa justiţiei”.

Pe acest scenariu general se desfăşoară şi schisma dintre majoritatea parlamentară şi preşedinte, prima exprimând mai curând un anumit conservatorism naţional, iar al doilea dând expresie unei conformităţi federaliste. Există două motive însă pentru care lucrurile nu se prezintă la fel de clar ca în Polonia şi Ungaria. Unul este ambiguitatea de fond a României. Niciodată românii nu au ridicat cu adevărat pretenţiile la suveranitate pe care le ridică polonezii şi ungurii, păstrându-se în zona unor revendicări contradictorii. Al doilea este ambianţa generală a politicii româneşti, una lipsită de prestigiu şi în care nu există actori care să se bucure de un respect adevărat şi necontestat. Fiecare parte, în felul ei, şi-a compromis imaginea şi autoritatea. Declasarea aceasta generalizată are ca efect paradoxal o surescitare a discursului şi o exagerare fără limită, aşa cum s-a văzut în toate săptămânile din urmă. Actorii politici principali, cu cât sunt mai vulnerabili în mod personal cu atât ridică mai mult tonul.

Liviu Dragnea, deşi a devenit indezirabil după referendumul de demitere a preşedintelui din 2012, nu are statura politică a unui lider politic suveranist.

Această suprapunere de planuri explică de ce o aparentă înfruntare a unor forţe politice locale este privită cu atâta temere la Bruxelles. Cu toate acestea, ceea ce se petrece la Bucureşti nu suscită aceeaşi mobilizare de forţe ca în cazul Poloniei, de exemplu. În România nu există cu adevărat forţe de natură să inverseze curentul actual, aşa cum se poate presupune că există în Polonia, dacă luăm în considerare discursul ferm şi lipsit de ocolişuri al premierului Mateusz Morawiecki din Parlamentul European şi, de aceea, nici contrareacţia nu este de aceeaşi intensitate. Liviu Dragnea, deşi a devenit indezirabil după referendumul de demitere a preşedintelui din 2012, nu are statura politică a unui lider politic suveranist. Toţi liderii politici implicaţi direct în demiterea lui Traian Băsescu au ieşit într-un fel sau altul din scenă şi nu au făcut-o de bună voie. Dar ei nu au lăsat o moştenire ideologică şi nici un proiect politic bine conturat, ci numai un sentiment de frustrare şi o năzuinţă confuză.

Privind lucrurile de foarte aproape avem astăzi o majoritate parlamentară care modifică legislaţia penală ca să uşureze situaţia unor comilitoni trimişi în justiţie şi de cealaltă parte un preşedinte care refuză să demită un procuror care e învinuit că ar fi abuzat de prerogativele sale. Încleştarea a devenit trivială, ceea ce face ca oamenii, indiferent de aspiraţiile lor politice, să se retragă într-o anumită rezervă. Protestele de stradă sunt, fireşte, şi ele tot mai restrânse. Dar de la o oarecare distanţă se întrevăd totuşi liniile de separaţie care definesc marea înfruntare europeană.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite