România intră cu onoruri în Ierusalim. Cum va ieşi apoi din furnicarul Orientului Apropiat?

Din perspectiva situaţiei conflictuale cu caracter aproape permanent şi parcă mereu în prag de explozie care să antreneze consecinţe globale, greu de imaginat că se poate spune că există un moment mai bun sau mai prost de a organiza o vizită oficială în Orientul Apropiat.

Ele nu ţin, de obicei, de raţionamentele intereselor comune, ci urmează o logică separată, cea a jocului intereselor combinat cu ştiinţa de a profita de circumstanţe favorabile, negociind cât mai bine, în funcţie de câtă politică ai învăţat, avantaje pentru ţara ta, fie alianţe solide, fie oferte economice.  

Aceste considerente general fiind rostite, să mai spunem că greu de imaginat (în afara unei situaţii de război) un moment mai complex, dificil şi cu perspective nesigure decât ce e acum în Orientului Apropiat cu Israelul în centrul tuturor perspectivelor de evoluţie conflictuală Şi este decizia înalţilor oficiali ca exact acum să meargă acolo, precedaţi de un uriaş orizont de speranţă creat prin declaraţia fermă, plină de înaltă responsabilitate politică, a domnului Liviu Dragnea privind decizia de mutare a ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim. Greu de crezut că mai poate da înapoi sau că doamna Prim Ministru Dăncilă ar putea avea un punct de vedere opus. Drept care, dacă jucăm la modul serios, asta presupune că am fi prima ţară din UE care decide să rupă frontul solidarităţii afirmate de UE pe chestiunea mutării ambasadelor („nu vom mişca nimic până nu se va ajunge la o soluţie pe care evreii şi palestinienii s-o agreeze între ei“) şi că acceptăm în acest sens decizia Israelului de a proclama Ierusalimul drept “capitala sa eternă“. Pentru a înţelege exact dimensiunea gestului, trebuie să reamintim că o hotărâre asemănătoare fusese luată şi de Autoritatea Palestiniană care, la rândul ei, an aplauzele lumii musulmane, a anunţat că Ierusalimul va fi capitala „unică, sfântă şi indivizibilă“ a viitorului stat palestinian. Decizii de la care greu de crezut că vreuna dintre părţi va mai putea da înapoi în mod paşnic dar totuşi posibilă prin continuarea negocierilor bilaterale a unei formule derivate din „Soluţia celor două state“.

Oricum, în comunicatul de presă de la Ierusalim se spune deja că:

„Premierul israelian a salutat adoptarea de către Guvernul României a cadrului de lansare a dezbaterii privind relocarea ambasadei României la Ierusalim.“

Dar situaţia de acum este cumplit de mult tensionată de ecuaţia în continuă schimbare din regiune unde „pax americana“ a devenit un vis extrem de îndepărtat şi unde se consolidează alte nuclee de forţe din ce în ce mai importante şi agresive. Israelul fiind, volens-nolens chiar în centrul tuturor bătăliilor, fie cele fizice în teren, fie virtuale pentru conturarea noilor zone de interese, protecţie şi garanţie. Şi nu ştie foarte exact ce-i rezervă viitorului încă nesigur conturat, pus în balanţa reapariţiei Rusiei ca super-putere care este, posibil, aproape de realizarea visului multisecular de a-şi consolida un coridor către mările calde şi să fie un actor inconturnabil cu porturi şi aeroporturi strategice de control al mişcărilor din Marea Mediterană, fosta Mare Nostrum a civilizaţiei europene. Israelul nu ştie nici cum va evolua realitatea controlului de putere în spaţiul sirian, incertitudine dramatică deoarece poate alimenta, la modul propriu, acţiunile agresive ale miliţiilor din Liban sau Gaza, cele cel puţin agreate de ruşi dar antrenate şi finanţate de Iran şi, pe diverse canale discrete, de alte state din regiune care nu şi-au uitat niciodată revendicările istorice mortale faţă de însăşi existenţa Statului Israel.

Dar marea schimbare, schimbarea strategică ce poate duce la debalansarea extrem de periculoasă a situaţiei din regiune dar şi, poate chiar imediat, din întreaga lume, este legată de Iran. Totul se ţese în funcţie de corecta estimare a unuia dintre scenariile propuse de marii preopinenţi. Iar treapta de încercare va fi soluţia (sau lipsa ei) aduse celebrului „dosar nuclear iranian“, asta în perspectiva deciziei pe care Preşedintele Trump o va lua pe 12 mai. Totul depinde dacă, da sau nu, va anunţa că SUA se retrag din acordul nuclear cu Iranul, caz în care cei de la Teheran ameninţă cu „consecinţe extrem de serioase“, Uniunea Europeană repetă decizia sa de a nu schimba nimic din acordul negociat cu atâta trudă cu iranienii, iar Kremlinul zice ferm că ar fi vorba despre un acord la care „nu există alternativă credibilă“.

Pentru Siria, foarte greu de imaginat că cineva ar fi gata să declanşeze o acţiune militară cu consecinţe ireversibile. Acolo se negociază deja pe problemele reconstrucţiei, soluţia de securitate este agreată între turcii care au „pacificat“ zona jurdă din nord şi sunt gata să meargă entuziaşti şi în Irak şi ruşi împreună cu iranieni i cu UE care vrea să medieze o cât mai interesantă şi fructuoasă participare a tuturor doritorilor la contractele vizând infrastructura etc. Dar Siria, în sine, nu poate fi „valorificată“ pe deplin (exact cum este cazul Irakului) dacă nu se calmează situaţia regională şi nu se trasează (paşnic sau nu) noua hartă de putere în zonă şi nu se anunţă în clar cine vor fi noi protectori.

Trump speră să antreneze ţările arabe super-bogate în acest rol, favorizând astfel lumea şiită în construcţia unei arhitecturi care să calmeze ambiţiile hegemonice regionale ale Iranului şi, implicit, ale lumii şiite. Prezumând, să vedem cât de corect, că Rusia, China. Pakistanul şi India îşi vor abandona complet aliatul iranian, impresionate fiind de noua Antantă Israel-Arabia Saudită, aceasta din urmă acţionând în fruntea unui grup de ţări arabe prietene. Trump anunţând în continuare că intenţia sa este de a retrage forţele americane desfăşurate în zonă, cheltuială inutilă deoarece „cei care au primit atât de mult până acum trebuie să şi dea înapoi“. Un joc viitor de proxy? nimeni nu sigur. Şi, în orice caz, nu este o situaţie foarte liniştitoare pentru Israel.

Este un context în care vizita de azi anunţă un mesaj de forţă al României. Viitorul ne va arăta cât de mare ne va fi implicarea reală în operaţiunea de refacere a jocurilor în Orientul Mijlociu şi dacă asta îi va putea transforma pe cei doi, domnul Dragnea şi doamna Dăncilă, în actori cu apetenţe şi viziuni globale, eventual anticipând vizionar schimbări sau rupturi în unitatea frontului european. Posibil, de ce nu.

Poate însă greşesc total, de fapt n-a fost vorba despre nimic din toate aste, e o simplă vizită prietenească, de ce nu, şi aşa e bine , mai ales că facem cu ei parteneriat pe nano-tehnologii...

Ce-ar avea asta cu geopolitica Orientului Mijlociu?

Astfel motivez întrebarea: am intrat cu aplauze în Ierusalim, dar oare ştim exact cum vom ieşi din furnicarul Orientului Apropiat? A făcut cineva această analiză de risc înainte de lansa demersul de acum? Poate Ministerul de Externe? Altfel, să ne urăm şi să le urăm numai de bine şi cum zice o vorbă mai de demult, bez Vlaşca şi Teleormanul!