România, între încredere şi dezamăgire politică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

România, alături de Zimbabwe, Cipru, Ecuador, Ghana, Columbia, Trinidad Tobago şi Filipine se află printre puţinele ţări în care ponderea celor care spun că se poate avea încredere în cea mai mare parte a oamenilor este mai mică de 10%.

Dar ce facem când vine vorba de politică? Mai au românii încredere în politicieni sau în partide? Dacă românii sunt lipsiţi de încredere, de ce se întâmplă asta?

Aproape 9 din 10 români cred că în ţara noastră corupţia este insuportabilă. 7 din 10 români cred că cetăţenii sunt vinovaţi pentru ceea ce se întâmplă în România, iar 65% cred că doar politicienii sunt vinovaţi pentru vremurile tulburi pe care le trăim în România. Principalul factor în ceea ce priveşte încrederea în oamenii politici şi partidele politice este corupţia. Conform unui studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) în ianuarie 2016 cu tema „Criza de încredere – percepţii şi reprezentări.”

Criza încrederii porneşte de la faptul că ne confruntăm cu o criză a valorilor. Deşi cuvântul valoare poate căpăta diferite conotaţii în limba română, este totuşi unul din lucrurile după care ne ghidăm viaţa şi comportamentul nostru de zi cu zi. Acţiunile noastre sunt determinate de scara valorilor, valori pe care ni le însuşim pe rând de la părinţi, de la şcoală, din anturajul alături de care ne petrecem timpul liber şi, nu în ultimul rând, din experienţele plăcute şi neplăcute pe care viaţa ni le oferă.

Atunci când întrebăm pe cineva după ce valori se ghidează, printre primele trei enumerate cu siguranţă se află şi încrederea. Particular în zona politică, această valoare este din ce în ce mai rar întâlnită. De ce? Suntem deja obişnuiţi că indiferent de campania electorală pe care o trăim, politicienii promit. Promit şi atât. Mereu se vorbeşte de o anume schimbare sau de un trai mai bun, însă mereu aceste vorbe rămân la stadiul de promisiuni.

Mulţi sunt nemulţumiţi de stat, îl critică şi nu mai prezintă încredere pentru români. Însă această încredere porneşte de la factori determinaţi de nivelul ridicat al corupţiei, de existenţa unor privilegii pentru anumite categorii de cetăţeni sau lipsa competiţiei corecte din partea statului.

Statul însă nu este un robot sau un balaur pe care să dăm vina la infinit. Statul este condus de oameni. În grija statului sunt angajaţi oameni. Oameni competenţi sau mai puţin competenţi, aleşi pe criterii politice, pe criterii de rudenie, pe criterii de prietenie, şi cred că în circumstanţe rare, pe baza unui concurs sau a unui interviu real. Aici mă refer în special la oamenii care se află în poziţii cu putere de decizie, foarte multe instituţii ale statului având directori puşi în funcţii pe criterii politice.

De ce această lipsă acută de încredere în politică şi politicieni?

O posibilă cauză pe care m-am gândit să o abordez astăzi este lipsa de identitate a partidelor. Identitate politică şi ideologică. Practic, fără această identitate, partidele îşi croiesc drumul şi planurile după ureche. Singurul plan real rămânând goana după voturi prin toate mijloacele posibile.

Politica nu mai este despre stânga, centru, sau dreapta şi nici nu ştiu dacă a fost vreodată aşa în România. Este despre bine sau rău. Este despre promisiuni neîndeplinite, contracte cu statul, rude angajate la stat, partide şi politicieni fără viziune, lipsa unui proiect de ţară, etc.

Când România se află în prag electoral, o fericire falsă se abate asupra cetăţenilor. Din păcate, dacă cei care ne reprezintă în Parlamentul României ar fi un produs pe care am putea să-l cumpărăm, cel mai probabil ar fi expus în magazinele de tip second-hand. Da, poate că sună urât, dar politicienii noştri sunt în majoritate de tip second-hand.

E greu să nu generalizezi când multe din legile adoptate sau propuse sunt făcute pe genunchi, iar singura lege bună care îmi vine în minte în ultimii ani este cea care interzice fumatul în spaţiile publice închise. Sunt subiectiv, nefiind fumător, însă recunosc că în anumite situaţii chiar şi această lege putea fi mai flexibilă. Însă chiar şi aşa, lupta a fost dusă mai mult de un singur deputat, doamna Aurelia Cristea şi de societatea civilă, prin Coaliţia România Respiră.

Din păcate, oamenii care fac legea sunt preocupaţi cel mai mult de legea electorală şi o schimbă în funcţie de cum le convine momentul politic. Iar pe locul doi în acest top sunt legile ce ţin de imunitate, amnistie penală şi tot ce tot ce presupune protecţia faţă de justiţie. În rest, doar idei năstruşnice supuse la vot fără dezbatere publică de cele mai multe ori.

„Dacă ai ţine un registru al tuturor opiniilor tale asupra dragostei, politicii, religiei, etc. – începând de la tinereţe până la bătrâneţe – ce morman de inconsecvenţe şi contradicţii!” (Jonathan Swift)

Plecând de la fraza menţionată anterior, îmi vin în minte momentele când politicienii noştri trec de la un partid la altul fără pic de ruşine, fără pic de personalitate, fără pic de respect şi fără nici o idee clară. Importantă este funcţia publică şi interesul  personal.

Livrând cursuri de politică locală pentru elevi de liceu, am întâlnit în jur de 40 de consilieri locali, şi fără să exagerez, la întrebarea „Care este cea mai mare realizare politică?” răspunsul de la cel puţin 35 dintre ei a fost de genul „faptul că am ajuns consilier local”. Restul de 4-5 au intrat în consiliu pentru a realiza un proiect, pentru a rezolva o problemă a comunităţii sau pentru a îmbunătăţi în vreun fel modul în care se administrează oraşul. De aici deduc faptul că în mentalitatea politicienilor, nu contează să realizezi ceva bun pentru comunitate, contează cine eşti şi ce funcţie ai, indiferent de partid.

„În funcţie de ţări şi epoci, diviziunea stânga dreapta a evoluat. În mod similar, unele idei au trecut de la stânga la dreapta sau viceversa”. (Bruno Cautres)

Cultura politică a persoanelor este rezultatul experienţelor noastre de socializare şi mediul în care creştem şi în care trăim. Formarea unui obicei politic îşi are originea în socializarea primară, iar familia joacă un rol important, atât timp cât ambii părinţii au aceeaşi orientare politică. Contextul istoric, economic şi social joacă un rol important în construirea unei culturi. Astfel, indivizii care pretind a fi de stânga sau de dreapta, de obicei o fac în cadrul unui sistem de valori.

Când în România cel mai mare partid de stânga a făcut alianţă cu cel mai mare partid de dreapta în 2012, practic s-a dat peste cap tot ce ţinea de ideologiile politice sau de partid. Prin urmare, cred că partidele ne-au păcălit o perioadă destul de lungă, iar acum cred că începem să ne păcălim pe noi înşine dacă sperăm că salvarea sau schimbarea României poate veni de la o ideologie de stânga, de dreapta, sau de orice alt fel.

Asta pentru că ceea ce se întâmplă cu partidele este absolut dezolant. Iar mai trist e faptul că liderii lor par inconştienţi de misiunea propriilor partide. Pe scurt, stânga este apropiată de valori precum progresul, umanismul şi respectul faţă de individ, solidaritatea, justiţia socială şi egalitatea de şanse, antirasismul, laicitatea etc. Ei, cum se raportează PSD la astfel de valori?

Dreapta este reprezentată de valori ca libera iniţiativă, reuşita individuală prin muncă şi îmbogăţirea personală, autoritatea şi ordinea, egalitatea politică, valorile naţionaliste, tradiţia, familia, religia etc. Cum se raportează PNL la valorile menţionate?

Un sondaj din 2003, Barometrul Opiniei publice, al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă arată că înţelegerea termenilor dreapta şi stânga este aproximativă. Doar 49% dintre români au auzit de acest clivaj, şi doar 29% se pot situa conform criteriilor politice, 9% aleg centrul, 9% stânga, 11% dreapta.

Când le-au cerut respondenţilor să asocieze un cuvânt cu stânga sau cu dreapta, 31% au asociat stânga cu comunismul, şi aproximativ 14% cu opoziţia sau cu guvernul. În ceea ce priveşte dreapta, 15% dintre respondenţi au asociat ceva pozitiv, şi 13% cu opoziţia. În ceea ce priveşte Partidul România Mare (PRM), 9% l-au considerat ca fiind de dreapta şi 5% de stânga.

Nu mi se pare cu nimic diferit astăzi la nivel de percepţie a unei ideologii sau orientări politice. Deduc faptul că trăim într-o continuă dezorientare politică. Miza se rezumă la rapoarte fictive şi voturi cât mai multe, iar circumstanţele ne arată că nu prea avem speranţă sau că poate nu ar trebui să avem. Dar revenind la ideea de mai sus cu ceea ce face statul, să ne întrebăm şi ce putem face noi pentru el aşa cum întreba poetul şi filosoful american Kahlil Gibran.

Noi pentru stat, dar mai ales pentru noi, putem doar să ne facem treaba cât mai bine indiferent de domeniul în care alegem să profesăm. Dacă reuşim să fim mereu profesionişti în ceea ce facem, datorită fiecăruia dintre noi, statul are de câştigat cetăţeni responsabili, conştiincioşi, de încredere care pot transmite generaţiei din urmă o mentalitate clădită pe valori şi principii sănătoase.

Speranţa mea pentru un trai mai bun nu o găsesc în Ponta, Iohannis, Gorghiu, Dragnea, Tăriceanu sau alţi oameni politici care momentan nu trec clasa din cauza notei la purtare, ci stă în mine, în ceea ce pot face eu şi ceea ce pot face cu şi pentru oamenii din jurul meu mai bine de la o zi la alta. Din cer nu o să cadă niciodată, iar pomana nu e ceva pe care să te poţi baza permanent, ci doar din 4 în 4 ani.

Recăpătarea încrederii în România şi în români se poate face prin noi înşine, prin comportamentul şi respectul pe care îl avem în familie, faţă de prieteni, colegi de muncă şi oameni pe care îi întâlnim întâmplător. Răbdarea este o calitate rară, dar e singura armă prin care poporul nostru poate avea speranţa unui viitor mai stabil, mai frumos şi mai civilizat cu oameni care să îşi facă treaba profesionist, mai ales în politică.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite