România, dreapta şi himera liderului ei providenţial

În România pare a nu prea funcţiona mecanismul democratic prin care alegerile servesc eliminării de la cârmă a liderilor neaveniţi, periculoşi sau ticăloşi. Un impediment major e insistenţa asupra unei opoziţii albe ca neaua.

A lovit cu pumnul şi l-a doborât la pământ, întrucât l-a văzut pe schingiuitor stâlcindu-i în bătaie, chinuindu-i ca o bestie pe muncitorii constructori peste care fusese pus tartor. N-a stat pe gânduri, nu s-a reţinut şi n-a hamletizat prea mult înainte de a-l pocni atât de dur pe nemernic, încât l-a omorât.
 

Violenţa gestului de apărare a robilor şi de reprimare a torţionarului constrastează violent cu trecutul salvatorului celor doi sclavi, de tânăr crescut în puf, ca patrician, între copii de baroni, de oligarhi, cum li s-ar mai zice azi, între copii de nomenclaturişti cum i-ar urgisi colectiviştii postcomunişti.
 

România, dreapta şi himera liderului ei providenţial  

E vorba, aţi ghicit, de Moise, marele prooroc. Brutalitatea răbufnită din sentimentul de dreptate ultragiat al tânărului apărător al prigoniţilor nu l-a împiedicat pe bunul D-zeu să-l vrea sfetnic şi prieten apropiat, să opteze pentru el spre a-i conduce neamul ales din robie către libertate.

Dar înainte de a-i da întâlnire pe un munte din pustiu, spre a-i înmâna poruncile interzicând, între alte opt, mărturia mincinoasă şi hoţia, Providenţa l-a lăsat să sufere. Inşii pe care-i apărase în Egipt nu şi-au pierdut vremea. În atmosfera saturată de corupţie şi necinste a momentului au făcut ce se obişnuia în jur. S-au acuzat mutual şi s-au încăierat.
 

Campionul dreptăţii a intervenit încercând să-l pună la punct pe crapulos. A zis celui ce n-avea dreptate: „Pentru ce loveşti pe semenul tău?” S-a văzut luat la refec. Cine oi fi tu, să ne arbitrezi? Sau, după cum scrie Biblia, omul acela a răspuns: „Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine, cum l-ai omorât pe egipteanul acela? Moise s-a temut”, zicându-şi că „nu mai încape îndoială că Faraonul aflase ce se petrecuse şi căuta să-l omoare”.
 

La un sfert de veac de la ieşirea din robie, românii se găsesc încă în căutarea liderului providenţial. Îl caută mai cu seamă dreapta democratică. E o căutare, de regulă, zadarnică. Nu că n-ar putea exista, dacă ar fi nevoie de el. Dar e nevoie de el într-o democraţie?
 

Apoi, s-ar putea ca nici el să n-aibă un dosar curat şi „origini sănătoase”. S-ar putea ca şi el să fi fost adoptat cu chiu şi vai, apoi respins fiindcă nu convine de fapt nimănui, nici faraonului, nici celor pe care sare el, în entuziasmul său, să-i apere.
 

Chiar şi el s-ar putea confrunta în permanenţă cu recriminări absurde din partea unor indivizi dedaţi zâzaniei, s-ar vedea turnat la stăpânire şi massmedia mogulilor de inşi scufundaţi în mocirlă, de soldaţi voluntari sau involuntari ai puterii prinşi în vârtejul dihoniei.
 

În România nu e covârşitor numărul celor care dau semne să nu-i mai suporte pe politicienii mincinoşi. În schimb, spre deliciul puterii şi al prietenilor ei externi, de pildă de la Moscova, ia proporţii oştirea celor ce revendică o opoziţie nu doar unită, ci mai cu seamă imaculată. Se solicită tot mai viforos eliminarea urgentă a veroşilor. Se revendică tot mai stăruitor evacuarea din cetate a „afaceriştilor” şi „traseiştilor”, a „orgolioşilor” şi „vanitoşilor”.
 

Că sunt sau că nu sunt. Se cere imperativ descotorisirea dreptei de toţi cei care nu corespund în totul unui pat al lui Procust ce nu convine nici siluetei cu paraşută a Elenei Udrea, nici proaspăt convertitului Crin Antonescu, nici lui MRU, Blaga şi Macovei, sau altora. Mai toţi sunt percepuţi de heralzii cucerniciei maxime şi a curăţeniei cu orice preţ drept "compromişi", salubrizabili, grevaţi de neajunsuri reale sau imaginare, din trecut sau din prezent.
 

Faţă cu ei, cum ar spune Cioran, vorbind despre luxul cruzimii, „tiranul din noi tremură, simte nevoia să acţioneze, să-şi descarce turbarea, să se răzbune”.
 

În răstimp, maeştri dezinformării exultă, îşi freacă mâinile, au toate motivele să fie satisfăcuţi. Invenţiile gen "operaţiunea Diaconu" le ies puternicilor zilei. Confruntaţi cu imposibilitatea de a creşte, adepţii alianţei Ponta-Voiculescu plăsmuiesc neîncetat noi feluri de canalizare a nemulţumirilor generate de putere spre zone care să nu fie periculoase cârmaciului actual. Deşi şi-a dezamăgit crunt electoratul, şeful lor, deloc imaculat, riscă să-şi extindă puterea, devreme ce opoziţia îşi îngroapă ea însăşi, auto-inchizitorial, orice şansă de a se uni.
 

În timp ce Diaconu este inofensiv, un rău real i-a pricinuit puterii PSD-iste Crin Antonescu. Întrucât, culme a traseismului, Antonescu a închis cercul unei uimitoare volte politice, una din cele mai stranii din câte mi-a fost dat să le fiu martor, liderul demisionar al PNL se poate pregăti să devină unul din pivoţii reunificării dreptei. Mai cu seamă pentru că a avut dibăcia de a-l împinge în faţă pe „salvatorul neamţ”, Johannis. Care reprezintă realmente un pericol major pentru actualul premier, pentru că alimentează întrucâtva clişeul liderului mesianic de genul lui Obama.
 

Cum s-ar putea mântui ţara, se ştie.  Schimbarea ar presupune coagularea unei opoziţii democratice unite. Unirea n-ar fi o utopie dacă, reflex tipic al neadaptării la democraţie liberală autentică şi al vulnerabilităţii la propaganda extremistă, nu s-ar investi excesiv în hiperbole şi nădejdi de tot deşarte. De pildă în ideea depistării liderului carismatic, a izbăvitorului perfect, neîntinat, pe care, pasămite, l-ar merita dreapta „curată”, „ţara curată”, sau "clasa politică a unei Românii curate”. Asemena utopici lideri sunt o proiecţie totalitară tipică.
 

Realitatea simplă e că, în democraţie, viaţa politică se desfăşoară pe un teren al compromisului, iar, sub tiranii, de pildă a faraonului, pe bază de robie şi de asasinat. Curată această viaţă politică n-are cum să fie, deci. Dacă ei şi liderilor ei li se cere prea mult, se omoară şansa schimbării democratice.

Sigur, ne şade bine principialitatea. Ne răsplăteşte, ne cosmetizează propriile defecte.  E cochet să avansăm revendicări maximaliste.  Să vituperăm ba contra traseiştilor, ba contra febleţelor preşedintelui Băsescu.
 

Dar e util să se reamintească formaţiunilor de centru-dreapta româneşti că nu-şi fac bine chiar deloc dacă stăruie în exces să întindă personaje pe canapelele lui Procust. În ciuda oricăror neajunsuri presupuse, a repulsiei, resentimentelor sau aversiunii pe care le-au iscat unii sau altele cândva e cert că e nevoie, întru unificarea dreptei, de chiar toţi, nu doar de Macovei, ci şi de Băsescu, Udrea, de MRU, de Neamţu, de Cristian Diaconescu, de Antonescu şi de Blaga. De toţi. Până se va fi trecut puntea prezidenţialelor.
 

Apoi, ca în ieşirea din Egipt, se vor alege apele.

Articol semnat de Petre M. Iancu.