România are doi preşedinţi?

Mai la început, în prima parte a anului, ni s-a părut că aşa ar sta lucrurile, dar acum putem afirma cu certitudine: România are doi preşedinţi.

Unul oficial, Klaus Iohannis, ales de o majoritate confortabilă în noiembrie 2014, altul neales de nimeni, Traian Băsescu, deoarece după două mandate a ieşit definitiv la pensie. Toată lumea îşi aminteşte cum, după trecerea în revistă a Gărzii de onoare la Palatul Cotroceni, a schimbat costumul şi cravata cu o îmbrăcăminte sportivă şi a aterizat direct într-o berărie, fiind însoţit de o blondă cunoscută mai ales pentru numeroasele sale procese penale, dar nu la fel de multe ca ale fostului preşedinte ...

Cu primul lucrurile sunt clare, ne place sau nu, este ales pe 5 ani, votat cu ambele noastre mâini. După vot, s-a descoperit că omul e mai tăcut, vorbeşte rar de la pupitrul prezidenţial, puţin şi cu viteză scăzută. Mai scăzută nu există.

Sunt momente când noi, cei care ne numim „poporul român”, aşteptăm ca preşedintele în funcţie să iasă în faţa noastră şi să prezinte un punct de vedere în legătură cu o problemă majoră, arzătoare, urgentă în viaţa ţării, în plan extern sau intern, fie că e vorba de Ucraina, de Federaţia Rusă, de tăierea ilegală, sălbatică a pădurilor româneşti de către austrieci şi unguri, de furturile uriaşe în acest domeniu chiar sub ochii săi, de refugiaţii care năvălesc în puhoaie către Europa, din care facem parte şi noi etc.

Preşedintele Klaus Iohannis fie tace, fie reacţionează târziu, după alţi omologi din străinătate, fie nu mai apare public cu săptămânile, încât românii, cu umorul lor, care ar vrea să ştie unde se ascunde uneori Domnia sa, au şi născocit o glumiţă: „Se aude că, în scurt timp, preşedintele Iohannis va efectua o vizită la Bucureşti...”.

Tăcerea şi încetineala actualului preşedinte a constituit o „nişă” pentru cel fost, care este încă dornic de funcţii înalte, care se vrea, într-o formă sau alta la vârful puterii, unde timp de 10 ani a fost bine pentru el, dar mai puţin pentru cei care au constatat că „Să trăiţi bine!” a rămas o urare pur demagogică. Mai concret, de fiecare dată, Traian Băsescu era cel care exprima primul o poziţie a statului român în te miri ce problemă de interes general, fie că se referea la politica internă, sau la cea externă.

A făcut acest lucru de nenumărate ori, încât îţi venea a crede că el este preşedintele ţării în continuare, nu altcineva. În această privinţă, a fost şi este sprijinit practic de aproape toate televiziunile, deoarece Traian Băsescu, cel plin de grave păcate în faţa ţării, este spontan, are tot timpul cuvintele la el, din nimic improvizează ceva care poate fi interesant. Când nu hăhăie prea mult, se poate spune că are şi umor, ba chiar carismă, ceea ce îi lipseşte preşedintelui oficial.

Recent, am înţeles că este invitat la o reuniune a PPE-ului, pe postul unui om care reprezintă România. Invitaţia este surprinzătoare, dar nu şi pentru Traian Băsescu care a declarat cu lejeritate că le va vorbi participanţilor despre relaţia României cu Republica Moldova, despre Ucaina, despre poziţia României în problema refugiaţilor etc. În mod sigur, spusele lui vor fi luate în consideraţie

Practic, toate aceste abordări sunt până la urmă poziţii ale statului român în materie, dar în acelaşi timp puncte de vedere personale, deoarece TB nu are niciun mandat de la oficialităţile române. Actualul preşedinte este într-o poziţie extrem de jenantă, cunoscându-se faptul că în SUA, de exemplu, când un fost şef de stat este trimis de cel în funcţie să reprezinte ţara undeva, primul nu pleacă de capul lui, cum se spune, ci cu o patalama clară la mână.

E de prisos să mai pui întrebări de genul: „Pe cine reprezintă Traian Băsescu în exterior?”, sau „De ce tace mereu Klaus Iohannis?”, sau „De ce primii oameni în stat efectuează vizite în străinătate, fără să se informeze unii pe alţii, fie la plecare, fie la întoarcere?”, sau „De ce când pleacă în deplasare, Klaus Iohannis îl desemnează pe şeful Cancelariei, Dan Mihalache să îi ţină locul? Acesta să fie un lucru bine făcut?”

După cele spuse mai la deal, parcă îţi vine să te întrebi: „Câţi preşedinţi are România, doi, sau trei?”, sau „Mai cunoaşteţi o ţară în care se petrec astfel de lucruri?”

Analiştii se pregătesc să facă bilanţul unui an de preşedinţie a „lucrului bine făcut”, a reformelor cu „stop, punct şi de la capăt”, dar nu prea au ce să scrie pe hârtie, în plus nici ce să spună. Certurile preşedintelui cu primul-ministru, o tradiţie îndelungată la români, dar şi amenajarea locuinţei prezidenţiale, i-au cam absorbit primului energia necesară conducerii ţării conform fişei postului. Noroc că preşedintele are o dublură, altfel...vai nouă!