Mă refer, în primul rând, la o situaţie chiar ridicolă dacă nu ar trebui să fie cumplit de preocupantă în cazul în care cineva ar fi interesat de mersul treburilor europene. De zile întregi mă străduiesc să-mi amintesc, din perspectiva unei cariere de un sfert de veac în calitate de corespondent de presă la Bruxelles, de un moment echivalent cu cel prin care trece acum ţara noastră, confruntată cu o realitate absolut ciudată pentru ce-ar urma să fie viitoarele sale jocuri de inserţie politică. Nu mi-a venit în minte exemplul niciunei ţări care, înainte de un asemenea moment cum este preluarea preşedinţiei rotative, să fi cumulat remarci negative dureros de multe şi de dure din partea atâtor reprezentanţi de la vârful instituţiilor europene.

Numai că, de parcă nu ar fi fost de ajuns ce-am auzit în Parlamentul European, avem acum perspectiva că, oricum s-ar face cărţile la cel mai înalt nivel al puterii europene, oricare ar fi viitorul preşedinte al Comisiei Europene, spre exemplu, persoana respectivă să fi formulat deja remarci cel puţin negative în raport cu ţara noastră. Principalii jucători anunţaţi a dori să obţină nominalizarea din partea popularilor sau socialiştilor, Manfred Weber (PPE) şi Frans Timmermans (socialiştii europeni) şi, pentru a nu vă face sânge rău, evit să reiau părerile lor despre România, asociate cu cele ce vin din partea grupului liberal şi al verzilor.

De ce este o problemă ultra-serioasă? Pentru că regula de până acum a spus că fiecare ţară îşi juca şansele evoluând predictibil sub umbrela unei familii politice europene. Cea care-o susţinea şi o apăra în caz de nevoie. Pe noi, acum, cine să ne apere?

Priviţi cu atenţie ce s-a petrecut până acum şi veţi vedea cum suntem sub un atac multiplu, critici foarte dure care vin din partea tuturor familiilor politice europene, exceptând grupul naţionaliştilor extremişti. Când s-a dovedit că este mare nevoie de un lobby pentru România, iată că politicienii de la Bucureşti nu au avut la îndemână prieteniile necesare şi canalele de informare credibile de nivel înalt pentru a înţelege, măcar în acest moment, că marea primejdie nu este nicidecum Rezoluţia care se pregăteşte în Parlamentul European pentru a fi supusă la vot pe 1 noiembrie. Aşa cum nu este, în sine, nici Raportul MCV, oricât de dur sau acuzator ar fi el. Sau consideraţiile Consiliului Europei prin GRECO sau opiniile Comisiei de la Veneţia.

Problema reală este faptul că toate acestea se cumulează şi vor produce un efect care ar putea să fie profund semnificativ nu numai pentru România în calitatea sa de caz-şcoală, ci pentru structurarea viitoare a întregului edificiu legislativ pe care europenii vor să-l formalizeze în următoarea perioadă, cel în care se vor prezenta noile formule de sancţiuni împotriva statelor membre care încalcă valorile statului de drept.

Ce înseamnă aceste discuţii?

1. Renunţarea la sistemul de vot în unanimitate şi trecerea la unul prin majoritate calificată sau chiar, pentru etapele inferioare ale procesului de sancţionare, la unul cu majoritate simplă.

2. Sacţiunea tip „opţiune nucleară“ prin invocarea Articolului 7 va rămâne, dar ca recurs ultim, după ce vor fi epuizate toate celelalte, multe şi foarte eficiente. Spre exemplu, discuţiile de acum din instituţiile europene merg pe ideea de a formula un cadru solid extins pentru folosirea procedurilor de tip infringement (cum este cazul celei lansate acum la adresa Poloniei, chemate în faţa Curţii Europene de Justiţie tocmai pentru încălcări la adresa statului de drept. Caz în care s-ar putea să vedem din ce în ce mai multe invocări ale art.19.1 din Tratat, combinat cu art 47 al Cartei europene ale drepturilor fundamentale, acolo unde se specifică obligaţia statelor membre de a furniza posibilităţile necesare de recurs care să asigure o protecţie efectivă în acele domenii în care prioritar este dreptul european.  

3. Condiţionarea alocării fondurilor comunitare de toate tipurile sau/şi participarea la programe de cooperare cu alte ţări cu finanţare europeană de ceea ce înseamnă respectarea valorilor statului de drept, cu o subliniere specială pentru ceea ce înseamnă independenţa justiţiei şi respectarea normelor constituţionale.

4. Există însă un consens în sensul că aceste decizii trebuie să fie foarte rapid dublate (unii spun că ar trebui chiar precedate) de mişcări politice foarte hotărâte care să arate că partidele politice nu vor mai tolera existenţa unor formaţiuni naţionale care încalcă sistemele de valori europene. S-a ajuns la această concluzie după ce, timp de ani de zile, cei din PPE au fost sub tirul tuturor criticilor din cauza susţinerii necondiţionate oferite lui Viktor Orban şi partidului său. Drept care, Jean Claude Juncker afirmă acum că Orban „nu-şi mai are locul în sânul PPE“. Iar Joseph Daul, preşedintele acestei formaţiuni politice europene, a extins imediat zona criticilor, spunând că e oarecum nedrept să se vorbească doar de Orban şi nu despre alte ţări precum Malta, Slovacia sau România. Interesant şi sugestiv lucru, pentru a se echilibra balanţa unui posibil viitor joc al excluderilor, Hannes Swoboda, politicianul austriac foarte influent şi respectat care a condus ani de zile grupul socialist din Parlamentul European, anunţa că „Familia social-democrată trebuie să se despartă de membrii controversaţi, cum sunt cei din România, ale căror politici au foarte puţin de-a face cu social-democraţia. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume (...) Prezenţa unor partide care nu respectă principiile noastre ne face rău“. Şi este posibil, spun unele surse, ca şi partidul domnului Tăriceanu să aibă oarece probleme în acest sens, asta deoarece, spun unele surse, ar fi posibil ca domnul Verhofstadt, liderul ALDE în PE, să privească cu atenţie înspre perspectiva de a primi în grupul său, după europarlamentare, partidul lui Cioloş (cu care este deja coleg în platforma iniţiată de Emmanuel Macron).

5. Tot acum, în plină perioadă de tensiuni, se mai întâmplă un lucru absolut neobişnuit, adică un protest al comisarului european Corina Creţu la adresa Guvernului condus de doamna Viorica Vasilica Dăncilă, în semn de exasperare faţă de necontenitele acuze cu care se încearcă acoperirea incapacităţii de a prezenta proiecte eligibile şi de a absorbi fondurile europene. Semn că este pe cale să se taie şi ultima şi cea mai importantă posibilitate de acces la zona deciziilor superioare de la Bruxelles. Ignorând în continuare (sau şi de data asta) faptul că doamna Creţu putea fi un atu vital în pregătirea şi desfăşurarea negocierilor foarte complicate din perioada pregătirii europarlamentarelor şi luării pre-deciziilor privind formulele următoarelor structuri la vârf din instituţiile europene.

Astfel, ne-am auto-vulnerabilizat şi ne-am aşezat, docili-indiferenţi, drept ţintă fixă.