România pe butuci. Colecţia naţională de pagube

Aniversăm cu supuşenie, indiferenţă şi rutină deplină 25 de ani de la prăbuşirea comunismului ceauşist pe malurile Dâmboviţei. O şansă istorică, în sine de nepreţuit. O şansă la nivel macro de neimaginat. O răspântie în calea unui neam supus de veacuri la încercări pe cât de contradictorii, pe atât de distructive. Şi totuşi, s-a întâmplat.

Nu au lipsit momente minunate de limpezire, de afirmare liberă, iniţiative curajoase, chiar ambiţioase de modernizare, consolidare pe multiple planuri, o angajare fermă într-o direcţie istorică de calitate.

Subit, nu ştim când…, a intervenit ceva. Ceva toxic. O contaminare multiplă, de neoprit care a spurcat zeci, sute de tendinţe autentice, productive, dătătoare de viitor. Urmarea o ştim. O epocă încărcată cu eşecuri din cele mai ambiţioase, cu prăbuşiri jalnice, asociate unor cariere individuale contradictorii, cu final la DNA sau prin cimitire ne oferă astăzi o colecţie toxică de realităţi mizere, atotcuprinzătoare, de nestăpânit. România e vraişte, bine înţepenită între pilonii eşecului istoric.

O listă minimală:

1.Ratarea deplină şi definitivă a “noii” clase politice.

Integritate, reprezentare, performanţă ar fi fost trăsăturile de neînlocuit, menite să asigure nu doar desprinderea de comunism şi regimul autoritar, dar mai cu seamă să iniţieze, să susţină şi să ducă până la capăt o reformă consistentă dedicată modernizării, democratizării şi reintegrării României în lumea liberă.

Sună a basm…Zâmbiţi rânjiţi, suspinaţi. Fiecare după cum îl duce mintea şi celelalte…Privim azi, în ce hal a ajuns viaţa publică, prestaţia instituţională, „statul de drept” şi toate celelalte, promise şi ulterior utilizate ca pretext, mască, mecanism bine trucat şi jucat, prin care cei câteva mii de aleşi ai neamului, „prinţi”, baroni şi boiernaşi care s-au dedicat interesului naţional şi cetăţenilor. Celor care prin votul lor, nesfârşit de încrezător, le-au oferit de-a lungul anilor accesul la putere, la carieră, la buget, la, la, la… Faimă şi legitimitate pentru fapte fără nici o noimă. Cea mai importantă faimă, probată masiv şi pentru totdeauna dobândită de acest trib fatarnic, ramane coruptia !

Acoperind cu pete puturoase o pagină din cartea de istorie a neamului. La errata…

Judecând la rece, la zi, la nivel operaţional pe o piaţă a vulnerabilităţilor şi expunerilor la risc, prezenţa toxică a „păturii conducătoare” s-a transformat şi funcţionează cu succes ca unele din cele mai eficiente surse care afectează siguranţa naţională.

2.O populaţie inertă, conformistă, pusă pe mica furăciune, doinind în manele.

Nu întâmplător, nu puţini dintre cei calificaţi, activi şi cu ambiţii personale la zi au plecat în valuri pe alte meleaguri. Câteva milioane bune îşi duc viaţa de zi cu zi în condiţii de cele mai diverse. Joacă după alte reguli, se menţin într-un spaţiu competitiv, exigent, productiv. Trimiţând acasă milioane de euro….

Cei rămaşi, supravieţuiesc. A supravieţui , desigur în cele mai diverse moduri, la diverse niveluri, prin diverse combinaţii a devenit modalitatea dominantă de abordare, individuală şi colectivă, de vieţuire pe acest meleaguri. Consumerismul rahitic a debarcat cu marfă şi trâmbiţe într-un spaţiu înfometat de decenii, primitiv şi precar numai bun de zăpăcit şi subordonat – nu prin frică şi ameninţări ci prin tentatie si inselaciune.  Un consumerism agresiv şi simplificator. O nouă formă de prostire în masă, irezistibilă, implacabilă, iresponsabilă. Banul  mărunt sau la câteva milioane a devenit adevăratul crez suprem al neamului! Aşa, românii au redescoperit “bunăstarea”, “mica avere”, noua îmbogăţire, sărăcia, sărăcia deplină,…cerşitul. În diverse forme cerşitul s-a impus ca  o practică uzuală cu influenţă de invidiat în cele mai ambitios jucate proiecte de ţară.

3. Risipirea iresponsabilă a tezaurului naţional: păduri, minerale, terenuri agricole.

O temă deja obosită. Pe paginile ziarelor în bilanţuri anuale, în rapoarte la vârf, în abordari comparate la nivel regional.  România a fost deja vândută. În curând vom deveni simpli chiriaşi.

Trei aspecte grave:

Unu : modalităţile dubioase, deja parţial dovedite în ilegalitatea lor, ale realizării acestor înstrăinări macro, reprezintă „un caz tipic de omor”, executat cu succes de o minoritate birocratică infectă în raport cu România ca ţară, ca spaţiu structural, ca valoare economică în context regional şi UE.

Doi : consecintele pe termen mediu si lung ale acestei dislocări structurale sunt deja resimţite masiv şi vor rămâne pentru decenii un handicap naţional de nevindecat. O moştenire infectă pentru generaţiile viitoare.  O prăpastie de netrecut pentru orice eventual restart autohton, benefic pentru ţară. (scuze pentru patetism – treceţi pe lectura unor cifre, deja publice….).

Trei: Cui îi pasă?! Indiferenţă colectivă în raport cu deteriorarea gravă a spaţiului românesc este stupefiantă.

4. Declin structural masiv. Dezindustrializare, investiţii externe ambivalente şi tot mai „sobre”, un blocaj intern generalizat în asumarea efortului pentru o infrastructură corespunzătoare spaţiului economic potenţial şi poziţionării regionale.

Uşurinţa recentă prin care oraşe cândva industriale, cu impact intern masiv şi ecou extern semnificativ transformă la nivel de primărie vioaie, uzine si combinate vestite in spaţii de mall, reprezintă una din cele mai marete năravuri ale intervalului.

Asociate cu înstrăinarea către direcţii necunoscute sau prea bine acoperite a unor resurse strategice vor rămâne între cele mai de invidiat şmecherii ticăloase ale primelor valuri de privatizari. Nume celebre, ascunse prin cimitire, conturi în străinătate şi arhive secrete. Dar nu vă supăraţi, totul s-a făcut la vedere! Unde eram, dragi români?!

Având această faţă îmbujorată, România nu este întâmplător evitată de investitori strategici semnificativi. Succesul incontestabil, deci real (chiar posibil!) al uzinelor Dacia, spune multe. Nu are încă răspuns pentru transportul mărfurilor profitabil livrate peste mări şi ţări. Până la Constanţa e drum lung…, ingust si prost.

5. Disoluţia serviciilor publice: educaţie, sănătate, ordine publică, ş.a.

Au fost preluate mecanic din etatismul socialist, susţinute şi utilizate ca o sursă de echilibru minimal, la limita finanţării, prin tolerarea „plicului” , în cele mai diverse ipostaze. Dar devenite în timp un vector ambivalent, ca sursă de profit egoist, dar şi ca sursă de amplificare a expunerii la o realitate tot mai dinamică şi mai toxică.

Capacitatea de a trăi rămâne o temă secundară în lumea românească de azi. De a trăi stăpân pe condiţiile de trai, pe echilibrul organic, pe spatiul inconjurator. Ciocnirea cu “piaţa liberă” a fost, este şi rămâne letală. Declinul serviciilor publice în România de azi este evident, permanent, irezistibil.  Diversele efecte ale “privatizărilor” nu reprezintă decât o infectă tocană în cimitir.

Expunerea publică, la nivel de persoană, familie, comunitate, la domenii cheie ale vieţii curente , de la sănătate la capacitatea de adaptare primară au devenit şi s-au instalat adânc în realitatea românească, o vulnerabilitate fără cusur. Generală, persistentă şi agresivă. Îi pasă cuiva?!

6. Abandonarea comunicării publice, a dialogului şi dezbaterii ca funcţii elementare. de neînlocuit a fiinţării colective

Iluzia libertăţii de expresie, devenită pentru câţiva ani după ’89 o adevărată primăvară a manifestării individuale şi colective, s-a risipit rapid şi profund.

Minciuna, propaganda ieftină, advestisingul comercial agresiv şi precar, precum şi declinul profesional grav şi multilateral al comunităţii media locale se impune ca una dintre cele mai  jalnice involutii intr-o realitate greu încercata anterior de tăcere, frică şi falsificare.

Dincolo de ambiţii şi iluzii umanisto-academice, acest declin major la nivelul comunicării publice are repercusiuni severe atât asupra vieţii curente, cât şi în raporturile comunitare, de reprezentare, în asumarea şi influenţa judecătii colective pe piaţa instituţională, funcţie de neînlocuit într-o lume normală, demnă, benefică.

Prostituarea jurnalisticii în România rămâne între cele mai ieftine ratări ale tranziţiei şi promite evoluţii venerice.  Ratingul a devenit cel mai solid, ambiţios şi de neoprit criteriu de “performanţă” , de fapt de profit meschin al unui val cenuşiu de „moguli”.

Astfel, domnişoare cu urme de bikini şi flăcăi cu urme de creier prestează 24 de ore din 24, pentru mic şi mare, ca eroii de urmat ai neamului.

Altfel, Facebook face tot.

7. Disoluţia identităţii naţionale rămâne în prezentul continuu una dintre cele mai consistente, multidimensionale şi permanent alimentate destrămări la nivel colectiv şi individual prin care Romania s-a primenit pentru o profundă şi deplină dizolvare în globalismul consumerist care macină lumea contemporană.

Suntem la zi! Poate chiar printre fruntaşi.

Românii mai urlă la tricolor doar pe stadioane, când echipe de fotbal tot mai improvizate, venite din cluburi de proprietari penali, driblează în clasamente pretenţioase un loc cenuşiu, ca surogat într-o memorie deja obosită.

Da, chiar memoria colectivă (fantastic mecanism!!) adusă la zi, încărcată cu fapte, momente, încercări, experienţe colective şi repere umane majore se află în plin sindrom al uitării de sine. Cine suntem de fapt, noi românii, azi?

Apoi, resursele unei coeziuni colective, o solidaritate dincolo de spaime trecatoare,  “iubirea de neam” se diluează constant.

Raportarea la tema “Basarabiei”, în diverse judeţe (din ţară) este nu doar modestă, este lipsită de substanţă, motivaţie şi mai ales de reprezentare culturală.

Cultura “românismului” tinde să devină ceva sumar, confuz, efemer…

Vom fi oare ultima generaţie de români?!

8. Raportarea la marii jucători pe piaţa globală, subordonare comoda, mediocra si interesata privat

Modernizarea României post-comuniste se deconteaza predominant prin conţinut, iniţiativă şi influenţă ca un proiect occidental într-un ansamblu de transformări strategice la nivel global. Pe plan intern cu o creştere contradictorie, discontinuă, problematică. Dar, încă, pe linia de plutire.

Impactul intern este incontestabil, marcat însă de o multitudine de aspecte “problematice”. Europa de Est, scăpată de influenţa primitivă şi autoritară a unei Rusii în declin imperial, a devenit o masa critică pe multiple planuri, expusă la iniţiative, involuţii şi ambiţii strategice pe cât de pretenţioase pe atât de marcate de ambiguităţi, ambivalenţe şi amânări sine die. Totodată, ruptura istorică cu comunismul bolşevic nu este o scuză pentru kitsch-ul istoric al neo-capitalismului est-european.

În acest context, România prestează un caz tipic de ratare multiplă, beneficiind însă de o poziţionare strategică adesea semnificativă, cu o pondere spaţială şi demografică medie, angrenată, prin forţa împrejurărilor, în  gramatici de operare de prim plan. La toate acestea, răspunsul efectiv pe mesaje şi acţiuni rămâne mediocru, mai curând clientelar şi complexat, lipsit de preocupare,.de luat în seamă ca expresie a interesului naţional.

Nu ieşim în prim plan pe teme strategice, desigur cele care ne implică direct. Cel mult, în fotografii colective finale de protocol in felurite sedii occidentale.

Suntem pe nicăieri.

Ar fi, deci, câteva pagube dobandite implacabil  în dosarul de ţară…. Traite zi de zi.

Scuze pentru deranj…