Deşi concluzia este corectă, premizele folosite în această analiză sunt doar aproximativ adevărate, după cum voi încerca să arăt mai jos.

În primul rând, trebuie admis faptul că cele mai tragice date de încredere în instituţii din România se regăsesc la instituţiile politice, după cum putem vedea mai jos. Este foarte uşor de observat că există doar două instituţii ale căror cifre de încredere s-au îmbunătăţit în ultimul an (Preşedinţia şi Curtea Constituţională), în timp ce toate celelalte instituţii politice şi-au văzut cifrele de încredere în scădere uşoară sau moderată. Studiul aici - http://www.inscop.ro/wp-content/uploads/2015/03/INSCOP-Feb.2015-Incredere-institutii.pdf.

Dacă urmărim modelele de creştere şi scădere ale încrederii în instituţii din ianuarie 2014 până în februarie 2015, putem vedea destul de uşor cum încrederea în instituţiile politice este în uşoară descreştere generalizată, cu excepţia încrederii în instituţia prezidenţială şi Curtea Constituţională. Aceasta creşte neaşteptat de abrupt, odată cu alegerea lui Klaus Iohannis, de la 18% în octombrie 2014 până la 45-50% în decembrie şi ianuarie 2015. De altfel, acest pattern de creştere este destul de reprezentativ pentru felul în care funcţionează ideea de încredere în instituţii politice în România. Cealaltă instituţie al cărei nivel de încredere este în creştere, uşoară de această dată, este Curtea Constituţională, dar această creştere marchează doar diluarea acuzaţiilor că ar fi controlată politic. Curtea Constituţională creşte în încredere în mod organic, pentru că îşi îndeplineşte menirea, pe când celelalte instituţii fac exact acelaşi lucru, dar – din păcate – îşi văd nivelul de încredere în scădere. Practic, nu există politică instituţională, iar de cele mai multe ori instituţiile sunt aproape deplin confundate cu persoanele care le conduc temporar. Iar politicienii par a se fi adaptat bine la acest tip de personalizarea instituţiei.

Riscul acestui tip de racordare a încrederii instituţiei la încrederea în individul care conduce instituţia este degradarea pe termen mediu-lung. Chiar dacă alegerile produc deseori momente de creşterea speranţei, în care instituţiile câştigă încrederea populaţiei, pe termen mai îndelungat, încrederea generală în aceste instituţii tinde mai degrabă să scadă. Prelungirea acestei tendinţe de scăderea încrederii în instituţii este, de fapt, o vulnerabilitate pentru statutul nostru de democraţie. Problema este că nu cifrele de încredere faţă de instituţiile politice din România anunţă degradarea democraţiei în România. Da, este adevărat că încrederea populaţiei în partide politice este la minimul său istoric astăzi, dar este la fel de adevărat că această încredere în partide nu a depăşit niciodată 18-20% după efuziunea politică de la începutul anilor ’90. Românii nu au fost niciodată încântaţi de partidele politice din ţară, mai ales pentru că le-au văzut personalizat, nu ca instituţii. PSD a fost întotdeauna partidul lui Ion Iliescu, apoi al lui Adrian Năstase, apoi Mircea Geoană şi Victor Ponta, iar cetăţenii s-au raportat la el în funcţie de părerea lor despre aceştia. Decăderea democraţiei din România nu se poate evalua neapărat de baza acestui criteriu. Este dreptul democratic al oricui să nu fie un fan al unui lider politic sau chiar al unei instituţii politice conduse vremelnic de un lider antipatic.

Problemele serioase ale democraţiei din România se pot observa cu uşurinţă în alte date decât cele de încredere în instituţii politice. De exemplu, unele date din World Values Survey arată o creştere majoră a opiniilor non-democratice în România din anii ‘90 până astăzi. Am analizat felul în care românii au răspuns la două întrebări despre idei de guvernare care sunt, în esenţă, anti-democratice. Cele două întrebări au fost testate în 1994-1998, 2005-2009 şi 2010-2014 şi sunt”Avem nevoie de un lider puternic, care nu trebuie să îşi facă probleme cu un parlament sau cu alegeri” şi ”Este mai bine să avem experţi, nu un guvern ales, care să ia deciziile despre ce consideră ei că este mai bun pentru ţară”.

 


 

Pe scurt, acordul cu nevoia unui lider puternic , care să nu răspundă parlamentului sau societăţii, prin alegeri, a crescut de la 40% în 1994-1998 până la 70% în 2010-2014, iar acordul cu ideea de a fi conduşi de experţi, nu de un guvern ales, a crescut de la 40% în 1994-1998 până la aproape 80% în 2010-2014. Ambele aceste afirmaţii se aplică în mult mai mare măsură unor regimuri politice totalitare decât unor democraţii. Democraţia presupune o serie de idei şi principii care nu permit guvernarea (chiar şi o guvernare luminată) fără acordul şi controlul populaţiei, care se poate face prin vot direct sau prin Parlament.

Nu avem neaparat o problemă dacă nu avem încredere în preşedinţia lui Traian Basescu sau în Guvernul lui Victor Ponta, dar problema apare în momentul în care personalizăm atât de mult instituţiile încât oricine le-ar conduce, noi tot dezamăgiţi vom fi. Pentru că polurile politice din România sunt echilibrate, încrederea instituţională poate rămâne mereu relativ constantă sau în scădere uşoară, dar tendinţele anti-democratice pot creşte uluitor de mult, după cum arată şi aceste cifre. 

Această îndepărtare treptată de ideile democraţiei se datorează şi fluctuaţiei de încredere în instuţiile noastre politice. Dacă oamenii au încredere în instituţia prezidenţială numai când aceasta este ocupată de un politician pe placul lor, altfel nu, aceştia perpetuează ideea că democraţia e reprezentată de persoane, nu de instituţii. De altfel, această situaţie se observă şi în discursul politic anti-sistem. Fiecare politician în creştere tinde să se prezinte drept un personaj mesianic, ce poate face diferenţa dintre democraţie şi tiranie, dintre justiţie şi corupţie, etc. Or, ideea de democraţie este tocmai inversul acestui tip de mesianism, anume un sprijin constant şi puternic pe instituţiile statului, nu pe o persoană sau alta. Pentru a exista, democraţia are nevoie de instituţii puternice, care pot fi ocupate de orice fel de oameni fără ca aceştia să le poată modifică fundamental statutul.

În momentul în care ne lăsăm pradă discursurilor despre cum ”numai X poate salva România”, avem tendinţa de a aluneca uşor, fără să ne dăm seama, către un sistem mai degrabă anti-democratic, în care am accepta ca un lider sau nişte experţi să ia decizii pentru noi fără a ne consulta şi fără ca noi să putem răspunde actului de guvernare. Literatura de specialitate recentă ar sugera că această personalizare a politicii este şi motivul principal pentru creşterea polarizării politice. Din câte se pare, viitorul nu promite o situaţie mai bună din acest punct de vedere.

P.S. Înainte de a încheia, trebuie să fac şi o scurtă precizare metodologică. Obiceiul de a studia încrederea în persoane politice şi instituţii este unul destul de controversat în literatura de specialitate. Destul de mulţi cercetători afirmă că întrebările folosite în mod tradiţional pentru a măsura dimensiunea încrederii sunt atât de generale încât este foarte dificil de crezut că respondenţii au cu toţii aceleaşi reprezentări pentru conceptul de încredere, astfel încât datele rezultate din cercetare nu sunt întotdeauna utile. Practic, aceştia se tem că măsurăm lucruri diferite pentru fiecare instituţie, iar asta în cel mai bun caz. Dacă lăsăm discuţia metodologică la o parte, există totuşi consensul că măsurarea încrederii în instituţii este importantă, pentru că ne oferă posibilitatea de a studia felul în care încrederea într-o instituţie anume se poate schimba într-un anumit interval de timp. Şi mai departe, există problema comparabilităţii longitudinale a datelor. Majoritatea comparaţiilor de încredere sunt făcute pe diferite seturi de date, de la diverse institute, ceea ce le face absolut inutile. Pentru a fi cât de cât relevante, datele de încredere folosite în comparaţie trebuie să provină de la acelaşi institut şi să fie culese pe baza aceluiaşi tip de întrebare. Degeaba am încerca să comparăm o cifră apărută într-un sondaj Avangarde cu o cifră apărută într-un sondaj al CSOP.