Revoluţia anticomunistă şi anticapitalistă din 1989

Unii au spus că, la Revoluţia din 1989, românii nu au dorit, de fapt, schimbarea sistemului comunist, ci doar a lui Nicolae Ceauşescu. Alţii au spus însă că mesajul general al Revoluţiei a fost anticomunist şi prodemocratic, procapitalist.

Cel mai auzit cuvânt, în zilele lui decembrie 1989, a fost ”Libertate”. Ce însemna libertatea pentru unul sau pentru altul, ce era libertatea pentru toţi, aceasta a rămas însă o problemă, de vreme ce ne gândim la ea şi astăzi. 

Este evident că întoarcerea la comunism, dar fără Ceauşescu, nu putea fi o soluţie care să încorporeze libertatea în cadrul sistemului social. Ea nici nu a funcţionat, în fapt, ca soluţie, ci mai curând ca mijloc de evadare al celor care nu s-au putut adapta la dezolantul univers postcomunist. 

Pe de altă parte, nu ştim dacă, pentru cei mai mulţi români, libertatea a însemnat stat de drept şi economie de piaţă, adică ceea ce, cu vrerea sau fără vrerea tuturor, a reprezentat modelul politico-economic adoptat de România după căderea comunismului. Acest model sau măcar felul în care a evoluat el istoric, ca urmare a aplicării politicilor neoliberale, este astăzi contestat. Privatizarea accelerată şi cu orice preţ, dereglemenarea pieţelor, încurajarea investiţiei capitalului străin în dauna celui local: iată câteva politici importante asupra cărora, până ieri, exista un consens şi care astăzi trezesc nu doar cele mai dure critici, ci chiar manifestaţii în stradă. Că aceste politici au condus la dislocarea capitalului românesc, fie el şi de stat, precum şi a populaţiei, care a fost sărăcită rapid, că ele au reprezentat noi experimente sociale, după acelea ale comunismului, şi că românii nu s-au ales, din toată afacerea, cu aproape nimic, rămâne de discutat. Oricum ar fi, începem să ne îndoim de faptul că, în 1989, libertatea a însemnat adoptarea modelului social definit prin capitalism şi economie de piaţă. Dacă aceasta ar fi fost semnificaţia libertăţii pentru care au ieşit în stradă milioane de români, atunci ea este anulată de schimbările petrecute după izbucnirea, în 2009, a crizei economice. Ea ar putea fi considerată, încă de pe acum, o iluzie. 

Nu cred însă că Revoluţia din 1989 a fost o iluzie, care a pregătit România pentru un dezastru pe termen lung. Nu cred că, dărâmând sistemul comunist, poporul român, ca şi toate celelalte popoare din Estul Europei, s-au sabotat pe ele însele, pentru a ajunge, mai devreme sau mai târziu, la mâna finanţelor internaţionale şi a forţelor neocoloniale occidentale. Chiar dacă Revoluţia ar fi avut aceste efecte – ceea ce, totuşi, nu este nici pe jumătate adevărat – aceasta nu înseamnă că românii au fost gata să moară pentru ele. 

Mulţi disidenţi anticomunişti, oameni care au exprimat cele mai dure critici la adresa comunismului, plătind cu ani grei de puşcărie, au fost în acelaşi timp critici ai societăţii de piaţă occidentale, ai modului defectuos, alienant în care a evoluat democraţia în Occident. Această atitudine rezultă, în general, dintr-o viziune umanistă asupra vieţii, dintr-o valorizare a libertăţii în sine şi din lupta de a păstra libertatea neatinsă de orice intenţii de instrumentalizare socială sau economică. Nu cred, de aceea, că Estul a fost lipsit de realism; dimpotrivă, revoluţiile din 1989 au însemnat afirmarea libertăţii ca valoare fundamental umană, dincolo de orice sisteme politice. Repet, dacă nu aceasta a fost explicaţia, aceste revoluţii n-au avut niciun sens. Sarcina de-a înţelege semnificaţia revoluţiilor anticomuniste revenea însă nu doar ţărilor din Est, abia ieşite din comunism, ci şi ţărilor democrate din Vest. Poate că tocmai această lipsă de înţelegere şi poate că tocmai transformarea acestor revoluţii în iluzii comunitare stau la originea crizei în care se află întreaga omenire.