Scena politică e agitată. Înfierbântată, chiar. Ceva nu e în regulă. Un virus necunoscut pare să se răspândească rapid. Nu e vechiul politicianism, ar fi fost încă ceva normal, nu, e vorba de ceva care, se pare, intră în cap, probabil nişte proteine anormale, care la oi şi capre se numesc prioni. Ni se spune că boala care apare, encefalopatia spongiformă, este transmisibilă. Pe scurt, ea se numeşte EST.

La oi şi capre.

Dar la oameni?

 

         Cum se manifestă?  De fapt, ca să vorbim în termeni tehnici, corect ar fi : cum se suspectează?

 

“Poate fi suspectat cu EST/scarpie orice animal viu sau sacrificat sau mort care prezintă sau a prezentat tulburări nervoase sau de comportament sau o deteriorare progresivă a stării generale asociată cu o degradare a sistemului nervos central şi pentru care informaţiile adunate pe baza examinării clinice a răspunsului la tratament, a examinării post-mortem sau a analizelor de laborator ante-mortem sau post-mortem nu permit stabilirea unui diagnostic alternativ.

Există adeseori o schimbare a temperamentului sau comportamentului animalului cu câteva saptamani înaintea apariţiei semnelor clinice specifice. In majoritatea cazurilor, animalele vor prezenta o combinaţie de semne, dar nici un semn nu poate fi privit ca o indicaţie sigură a prezenţei scrapiei. Scrapia poate fi suspectată la orice oaie sau capră care prezintă semne nervoase şi modificări în comportament.”

(v. http://www.ansvsa.ro/documente/Brosura_fermieri_scrapie_176ro.pdf)

 

         Dacă punem un anume nume de om, politic, fireşte, în loc de oaie sau capră, vedeţi vreo diferenţă? Schimbările de temperament, de comportament sunt la ordinea zilei. Oricum, se văd multe semne nervoase la aceşti oameni. Care sunt acestea?

 

         Oamenii politici se închină. La cine? Cum opinia publică, media au remarcat, marile sărbători ale creştinătăţii determină schimbarea temperamentului sau comportamentului animalului politic. Acesta devine preocupat de propria credinţă în Dumnezeu, pe care îl sau o caută acolo unde e mai multă lume, dar numai la ore de maximă audienţă. Animalul se pune singur într-o vitrină mobilă cu efect “impactant”. Să numim procedeul vitrinizare impactantă.

         Pogorârea lor din cerurile politicii pre pământul ţării, cu regularitatea unui ceas cu cuc elveţian[1], e o concurenţă neloială făcută moaştelor, icoanelor, altarelor la care veniră să se închine credincioşii aflaţi deja pe pământ. Numai pe pământ. De ce? Pentru că oamenilor mai întâi nu le vine să creadă, apoi, după ce îi pipăie, îşi pun mâna la gură ca mirare supremă. Animalele politice merg numai în hoardă, haită, cârd, ciurdă, ciopor, stol. Atât de mult au invadat unii dintre ei spaţiul public, televizualul încât apariţia lor în carne şi oase e ceva miraculos. Nu toţi au rezistenţa asta, de a se freca de mase. Nici nu e prea sănătos. Partea proastă e că toţi vor ceva de la Superman sau Superwoman şi, evident, li se promite. Aţi auzit pre cineva spunând că nu poate promite?

 

         Oamenii politici cred că sunt cei mai potriviţi. La ce?  Să fie preşedinte de stat, de pildă. Declaraţiile unor candidaţi seamănă binişor cu cele ale unui personaj de roman politic, Istoria ieroglifică, scris de principele Dimitrie Cantemir.

 

“Şi aşe, Struţocămila în mijlocul theatrului chemară. Căriia întrebarea pentru sine înainte-i pusără: „Şi ce? Şi cine ieste?" o întrebară.

Iară Struţocămila răspunsă, dzicând: „Eu sint un lucru mare şi voiu să fiu şi mai mare, căci aceasta chipul îmi vrăjeşte, de vreme ce tuturor celor ce mă privăsc mierare şi ciudesă aduc. În palaturile împăraţilor de pururea mă aflu, puterea stomahului atâta îmi ieste de vârtoasă, cât şi pre fier, şi pre foc a amistui poate. Acestea vrednicii la mine aflându-să, au nu toate laudele Cucunozului şi sămăluirile Corbului mi să cuvin? Aşijderea, agiutorind priinţa şi ocroteala Vulturului, de m-aşi putea în aer înălţa decât toate zburătoarele, aşeşi şi decât Vulturul, mai arătoasă aşi fi ".

        

         Nu e complicat deloc să puneţi în locul celor patru animale numele politice respective din viaţa politică de azi. Ieşirea din oficiul prezidenţial a lui Traian Băsescu şi elucidarea a ce frumos se numeşte “moştenirea” sa politică nu mi se par esenţiale acum, deşi sunt importante ci, mai degrabă, o ecuaţie care cere o soluţie matematică favorabilă eliminării unor necunoscute. În cele 70 de zile rămase lucrul acesta se va produce fără îndoială.

         Am încercat, ca şi mulţi dintre dumneavoastră, sunt sigur, să văd de ce se cred ei şi ele că ar fi potriviţi/te pentru oficiul prezidenţial. Radu Vancu, de pildă, a făcut o analiză simplă plecând de la o întrebare (pe contributors.ro): ce cred aceşti oameni despre Constituţia României? Rezultatul mi se pare semnificativ: între practica politică a unora dintre ei şi Constituţie se cască un hău imens.

         Ca om care votează, nu văd încă, în agitaţia (pre)electorală din ultimele două săptămâni, pe cineva care să spună clar de ce doreşte să fie preşedinte. Nu aud un discurs care să indice un drum de urmat pentru România. A, ba da: unii spun clar că vor schimba guvernul Ponta, altul că trebuie terminat cu regimul Băsescu. Încă odată, reducerea proceselor politice la persoane arată nivelul infantil la care am rămas. E drept că asta s-a întâmplat şi la case mai mari, în Marea Britanie, de pildă, în al treilea guvern Margaret Thatcher. Civismul ca formă de spirit şi practică a vieţii cotidiene nu este încă instalat în dezvoltarea noastră democratică. Exerciţiul prezidenţial nu l-a favorizat încă şi nici candidaţii de acum nu par să vadă valoarea sa. Stat membru al UE, România este o ţară a unor mari contraste pentru care “reducerea decalajului” faţă de statele occidentale dezvoltate, aşa cum susţine Sebastian Lăzăroiu, rămâne o formulare frumoasă, adevărată ca program electoral, dar, din păcate, imposibil de pus în practică. Reflexele de cetăţean slabe ale multora, participarea anemică la construcţia democratică, nivelul redus de educaţie al unei mari părţi a populaţiei, ineficienţa discursului politic reflectat în practica guvernării care să ducă la bun sfârşit măcar un singur proiect major pentru România, ne arată fără dubiu că ne vom apropia de statele occidentale dezvoltate pe măsură ce ele se îndepărtează de noi. Nu ştiu de ce ideea aceasta a reducerii decalajelor faţă de Occidentul dezvoltat e văzută ca şi cum acesta s-ar odihni pe marginea drumului său occidental ca să ne aştepte pe noi care am reuşit, cu chiu şi vai, să…intrăm în recesiune! Noi, aveam, de fapt, alte treburi: de pildă, am creat un minister al Marilor Proiecte, am pus un om mic să îl conducă spre obştescu-i sfârşit şi am mai terminat ceva înainte de a începe.

 

         Oamenii politici spun azi una, dar mâine va fi alta. De ce? În ultimele săptămâni declaraţiile tranşante, dezertările, abandonoarea celui până mai ieri susţinut, schimbarea taberelor, şi, ca bonus, ieşirea de la Jilava a lui Adrian Năstase, amestecă bine o parte a spectrului politic. El, de fapt, are consistenţa plastilinei. E lipicios, multicolor, faci ce vrei cu ea. Chiar nuclele dure ale partidelor importante, sunt dure temporar: frăţia “inelului” bugetar e atât de puternică încât trasează linia peste care nu se poate trece. Dacă linia nu e respectată, se scuipă peste, şi se reface nucleul dur în altă formă. Nu trebuie să ne mai facem nervi. E degeaba. E jocul lor, noi nu contăm. Cine conduce jocul? Să vedem…

         Faceţi un tabel, să zicem, în stânga, prima coloană cu numele prezidenţiabililor, iar următoarele să aibe sus, fiecare, câte un cuvânt, de pildă: competenţă, integritate, cinste, onoare, (bună)comunicare. Bifaţi acolo unde credeţi că acea calitate există. După aia, priviţi rezultatul.

         Faceţi un alt tabel unde cuvintele vor fi: incompetenţă, laşitate, minciună, dezonoare, manipulare. Bifaţi în consecinţă. După aia, priviţi rezultatul. Comparaţi cele două tabele. Rezultatul nu va fi decât unul singur. Şi e  normal. Numai noi putem vedea acelaşi lucru în două moduri diferite şi egal pozitiv/negativ. Şi numai în acest fel vom constata că au trecut 25 de ani de când România s-a schimbat. Nu prea ştim cum, nu prea ştim de ce. Să lăsăm viitorul să afle. Noi nu facem parte din el. De ce? Ne dăm mereu demisia din prezent. Cetăţenia noastră e prioritar numai pe cartea de identitate. Iar identitatea noastră e numai subiect de cărţi. Nici măcar de cărţi de alegător.



[1] Numai ceasul e elveţian, cucul e-al nostru.