Revolta împotriva naturii (sau păcatul împotriva firii)

Familia tradiţională: stâlpul şi temelia civilizaţiei occidentale.

Cel mai important lucru pentru susţinătorii dreptei este protejarea instituţiei familiei şi susţinerea pieţei libere. Acestea sunt realităţi imuabile, nu simple convenţii. Grecii de odinioară făceau paralela între problemele domestice şi treburile cetăţii. Ceea ce anticii vedeau cu atâta precizie şi claritate, modernii relativişti nu vor să înţeleagă: noi suntem grădinarii (iar nu stăpânii) ordinii naturale.

Relaţia între cultură şi natură ascunde o poveste foarte veche şi complicată. 

Arhivele civilizaţiei europene scot la iveală momente sublime, în care spiritul uman depăşeşte opacitatea materiei şi produce opere de artă. Aşa s-au născut dialogurile lui Platon, sonetele lui Shakespeare, arcadele florentine, bisericile lui Ştefan cel Mare ori sculpturile lui Brâncuşi.  Revolta omului împotriva naturii a luat, totodată, forma patologică a ingineriilor sociale (cu tot ceea ce înseamnă eugenie, colectivizare şi naţionalizare, controlul nevoilor, etc). În secolul XX, chipul hidos al utopiei naziste sau comuniste s-a născut din refuzul contingenţei istorice. Altfel spus, doctrinarii totalitarismelor n-aveau simţul realităţii.  Mai binele avea să ajungă duşmanul binelui…

Socialismul, de pildă, a fost mereu o încercare de ameliorare drastică a creaţiei divine. În mod fundamental, lumea e prost rânduită, spune Marx, iar explicaţia e simplă: relaţiile de producţie au nimicit visul egalităţii. Tot ceea ce, sub raport cronologic, precede naşterea revoluţiei reprezintă o sumă de eşecuri şi complicităţi. Puterea politică, militară ori spirituală a fost mereu vinovată de exploatarea tacită a diferitelor clase sociale. 

Socialiştii moderni ştiu, aşadar, mai bine decât oricine care e sursa răului în lume, aşa cum, pe vremuri, gnosticii înţelegeau originea căderii noastre în valea plângerii şi rotativa temporalităţii.

Împotriva naturii, aşadar, marxismul pledează printr-un postulat materialist-dialectic: istoria umanităţii va cunoaşte paradisul doar acceptând o fază radical nouă în evoluţia dinspre comuna primitivă către lumea contemporană. Ce trebuie să facem pentru asta? Să ne despărţim de înţelegerea tradiţională asupra familiei, asupra religiei, asupra artei, asupra capitalismului şi asupra societăţii civile occidentale.

Socialismul neagă imperfecţiunea descoperită de autorii clasici în firea lucrurilor - de la finitudinea instrinsecă a universului şi înclinaţia către păcat a tuturor oamenilor până la violenţa brutală a mediului înconjurător. Negarea evidenţei şi refuzul trecutului rezultă apoi într-un vast proiect de transformare a omului şi a societăţii. Elanul progresist al liberalismului de stânga se bazează tot pe un diagnostic marxist pus realităţii: în locul proletariatului, însă, clasele exploatate sunt minorităţile. Revoluţionarii se prezintă aşadar pe scena lumii cu scopul nobil de-a săvârşi justiţia socială - dreptatea ridicată la dimensiuni cosmice (aşa cum ar spune Thomas Sowell).

Statul secular devine atunci agentul principal de acţiune a socialiştilor împotriva firii. Principalul obiectiv al progresiştilor este subminarea, intimidarea sau chiar negarea realităţilor stabile din istoria ultimelor secole sau milenii. E contestată mai întâi legea firii sau ordinea naturală. Realităţi înconjurătoare testate sau verificate de-a lungul epocilor - cum ar fi piaţa liberă sau familia tradiţională, constituită prin unirea bărbatului cu femeia - devin simple convenţii arbitrare sau invenţii circumstanţiale. Statul intervine pentru a le… corecta. 

Mai grav, socialiştii îţi spun că aceste moşterniri preţioase ale trecutului sunt infectate de virusul intoleranţei. Patronul e, a priori, omul hapsân, aşa cum creştinii heterosexuali sunt, măcar potenţial, viitorii inchizitori. Relativismul moral al stângii permite apoi distrugerea ideii de universalitate. Dacă filozofia morală şi chiar antropologia constată prezenţa aproape universală a sentimentului ruşinii (în relaţia cu instinctul reproductiv) şi a pietăţii (faţă de răposaţi), noua şcoală de gândire denunţă tot ce-i retrograd, inactual, passé.

Într-o faimoasă enciclică (Libertas) publicată în 20 iunie 1888, Papa Leo al XIII-lea atrăgea atenţia asupra demnităţii intrinseci a naturii umane. În bună tradiţie aristotelic-tomistă, gândirea socială catolică vorbea, la finele secolului XIX, despre modul în care legea naturii trebuie să fie sursa dreptului, aşa cum revelaţia biblică trebuie să desăvârşească (iar nu să abolească) morala. Trei ani mai târziu (15 mai 1891), contemporanul lui Nietzsche publica o altă enciclică (Rerum Novarum) despre capitalism şi comunism, plecând de la următoarea observaţie: lipsiţi de simţul realităţii, ideologii progresişti refuză datul lumii în care suntem chemaţi să trăim împreună. De aici provine revolta socialistă împotriva parabolei talanţilor, invidia egalitaristă, războiul de clasă, atacul asupra familiei, intervenţionismul statal, subminarea proprietăţii private…

Cel mai important lucru pentru susţinătorii dreptei este protejarea instituţiei familiei şi susţinerea pieţei libere. Acestea sunt realităţi imuabile, nu simple convenţii. Grecii de odinioară făceau paralela între problemele domestice şi treburile cetăţii. Ceea ce anticii vedeau cu atâta precizie şi claritate, modernii relativişti nu vor să înţeleagă: noi suntem grădinarii (iar nu stăpânii) ordinii naturale. 

Revolta oarbă împotriva creaţiei divine (ca şi păcatul împotriva firii) se răzbună.