După Doneţk, Lugansk. Apoi Harkov şi Zaporojie.

Dacă la sfârşitul săptămânii trecute se părea că statul ucrainean, prin conducătorii săi de la Kiev, au pornit pe calea restabilirii ordinii constituţionale în estul Ucrainei, zilele de 28 şi 29 aprilie, luni şi marţi, au fost marcate de o reluare a rebeliunii pro-ruse.

La ora la care scriu aceste rânduri, sediile instituţiilor publice din oraşul Lugansk, capitala regiunii cu acelaşi nume, au fost deja ocupate de grupuri proruse înarmate. Pe lângă clădirea Serviciului de Securitate (SBU), ocupată cu câteva săptămâni în urmă, ieri seară au fost ocupate sediile administraţiei regionale şi orăşeneşti şi procuraturii regionale. De asemenea, grupurile înarmate au intrat în sediul miliţiei regionale, iar efectivul de miliţieni rămas înăuntru s-a baricadat la etajele superioare şi este dispus să respingă un eventual atac.

Ocuparea deplină a instituţiilor administrative din Lugansk vine în contextul tentativelor reprezentanţilor aşa-ziselor „Republici Populare a Doneţkului” şi „Republici Populare a Luganskului” de a asigura organizarea unui referendum similar celui din Crimeea, din 16 martie. Acesta ar urma să aibă loc pe 11 mai.

O asemenea turnură a evenimentelor era de aşteptat în condiţiile în care capacitatea de intervenţie a statului ucrainean nu a fost utilizată până în prezent altfel decât pentru luarea unor măsuri mai curând demonstrative, menite să arate cetăţenilor Ucrainei şi comunităţii internaţionale că nu se stă degeaba.

Dacă scenariul inspirat şi susţinut din afară, de la est, va continua să fie implementat, atunci Kievul va fi nevoit să desfăşoare negocieri bilaterale cu autoproclamaţii reprezentanţi ai estului ţării, să accepte federalizarea ţării pentru a evita invadarea părţii de est de către Rusia. Aceasta recurge la un şantaj de proporţii naţionale atunci când destabilizează regiuni întregi prin intermediul propriilor militari, provoacă tensiuni la care participă o parte infimă a populaţiei din regiunile respective dar care sunt prezentate drept voinţa tuturor. Tacticile teroriste ale membrilor aşa-numitei „armate a republicii populare Doneţk” implică acoperirea atacatorilor cu oameni paşnici, ca să nu fie distruşi fizic.

După regiunea Doneţk, deţinută aproape în întregime de „puterea populară”, Luganskul cade în aceste zile. Ar putea urma regiunea Harkov, în care primarul celui mai important oraş, Harkov, a fost împuşcat. Printre versiunile pe care instituţiile de urmărire penală le-au prezentat deja, mobilul crimei l-ar fi putut constitui jocul la două capete al lui Ghennadi Kernes, care, deşi membru al Partidului Regiunilor şi apropiat al lui Ianukovici, nu a susţinut pe deplin rebeliunea pro-rusă. Potrivit unor surse din zonă, următoarele oraşe de pe lista „puterii populare” ar putea fi Mariupol (în care sediul primăriei a reintrat recent sub controlul autorităţilor legitime) şi Berdiansk. Ultimul este situat în regiunea Zaporojie.

 Mai mult decât separatism

În cele ce urmează nu voi lua în discuţie aspectul apartenenţei regiunilor disputate la Ucraina, la „republica populară Doneţk”, la „Novorossia” sau la Federaţia Rusă. Există un alt aspect al celor întâmplate în respectivele regiuni, dar şi la Kiev, care ar trebui să-i pună pe gânduri nu doar pe cetăţenii ucraineni sau pe cei ai statelor din regiunea Europei de Est. Evenimentele din Ucraina prevestesc evoluţii foarte interesante, dar în acelaşi timp îngrijorătoare, pe plan mondial.

Din ianuarie 2014 până în prezent, în Ucraina au avut loc manifestări de contestare a guvernării conduse în stil autoritar de Viktor Ianukovici, urmate de lupte de stradă şi confruntări armate care au condus la destituirea, în parlament, a preşedintelui şi primului ministru, şi la schimbarea conducerii parlamentului. Este foarte important, în contextul celor ce vor fi discutate în acest articol, să ne amintim că autorităţile ucrainene au utilizat şi grupuri de tineri înarmaţi care nu făceau parte din structurile de ordine (aşa-zişii „tituşki”) pentru a orchestra represiunea îndreptate împotriva activiştilor Euromaidanului. Aceştia nu au avut niciun fel de încadrare în vreo structură de stat, coordonarea făcându-se în mod informal între ei şi comandanţii forţelor de ordine.

În acelaşi timp, în Crimeea şi Estul Ucrainei au fost organizate acţiuni care copiau unele dintre tacticile insurgenţilor din ianuarie-februarie, din Piaţa Independenţei şi regiunile din vestul ţării. însă la un nivel mult mai amplu şi mai agresiv. Dacă manifestanţii şi activiştii din Kiev şi Ucraina de Vest aveau drept scop schimbarea unei guvernări cu o alta, activiştii din Crimeea şi regiunile de est şi-au fixat drept obiective destructurarea completă a autorităţii legitime a statului ucrainean şi incapacitarea acestuia în performarea atribuţiunilor sale în teritoriu.

Diferenţele între cele două mişcări sunt foarte mari. În Kiev, manifestanţii au avut, la început, scopuri limitate: determinarea preşedintelui să semneze acordul de asociere cu Uniunea Europeană, apoi demisia anumitor oficiali (după nejustificata intervenţie în forţă a miliţiei de pe 30 noiembrie 2013, care a turnat gaz pe foc). Doar după epuizarea oricărei posibilităţi de compromis, în condiţiile participării a milioane de oameni din întreaga ţară la manifestaţii şi a comportamentului tot mai violent al forţelor ministerului de interne, s-a trecut la acţiuni de răspuns din partea manifestanţilor, iar în ecuaţie au intrat grupuri de luptă precum „Sectorul de dreapta” şi „Spilna sprava (Cauza comună)”.

În Crimeea şi estul Ucrainei, grupuri de oameni înarmaţi mult mai bine decât au fost vreodată activiştii Euromaidanului, execută acţiuni de instaurare a anarhiei. Cui serveşte anarhia? În actualele condiţii, obiectivelor politice ale Federaţiei Ruse, inspiratoarea, finanţatoarea şi executanta acestor acţiuni. Dovezi directe ale implicării Rusiei există, au fost prezentate comunităţii internaţionale de factorii de decizie din statul ucrainean. În plus, din moment ce Vladimir Putin a recunoscut că în Crimeea au existat ofiţeri ruşi care au condus şi coordonat grupurile înarmate de „autoapărare” iar evenimentele din estul Ucrainei sunt trase la indigo după cele din Crimeea, nu este greu de presupus că şi de această dată autorităţile ruse îşi vor recunoaşte implicarea atunci când vor considera că momentul este potrivit, adică atunci când se va realiza punerea tuturor în faţa faptului împlinit: ieşirea deplină a regiunilor orientale ale Ucrainei de sub controlul Kievului. Este vorba, de fapt, despre tactici ale războiului hibrid: unul în care statul iniţiator nu-şi recunoaşte implicarea, însă acţionează pe teritoriul statului-victimă prin intermediul diversioniştilor militari (actori statali) şi a recrutării diverselor elemente locale în scopuri destabilizatoare (actori non-statali).

Obiectivul războiului hibrid, în acest caz, este ocuparea de teritorii sub pretextul „luptei pentru independenţă”. În acest caz concret, separatismul nu este un scop, ci un mijloc.

De la anarhie controlată la anarhie necontrolată

Tacticile războiului hibrid au ca obiective destructurarea instituţiilor administrative formale, tăierea legăturilor dintre centrul de exercitare al autorităţii legitime şi zonele de interes, şi chiar, pe cât posibil, crearea unor noi raporturi informale de putere, adică deschiderea drumului spre stabilirea şi perpetuarea unei noi realităţi sociale în teren, favorabile pe termen mediu şi lung puterii invadatoare. Un efect secundar al acestui proces este anarhia temporară. În cazurile unei intervenţii mascate din exterior, anarhia ar trebui să fie una controlată. Cu alte cuvinte, „şurubul” se slăbeşte ca să se strângă apoi din nou.

Desfăşurarea cu succes a unei asemenea intervenţii este condiţionată de studierea atentă şi cunoaşterea amănunţită a situaţiei din teren, în special în ceea ce priveşte capacitatea de estimare a intenţiilor şi comportamentului persoanelor-cheie din ierarhia de conducere formală şi din elita informală. Cu alte cuvinte, un război hibrid de succes se pregăteşte într-o anumită perioadă de timp, iar aportul serviciilor de informaţii este unul hotărâtor. Sunt folosite la scară largă atacurile cibernetice, bruierea şi/sau spargerea comunicaţiilor civile şi militare.

Însă capacitatea de estimare a situaţiei din teren nu este întotdeauna infailibilă, iar procedurile „chirurgicale” de intervenţie mascată pot da greş. Într-o asemenea eventualitate, situaţia iese de sub control, iar starea de anarhie controlată nu mai poate fi menţinută. Statul care operează intervenţia este pus în situaţia de a contempla instaurarea anarhiei depline, iar actorii non-statali cu care acesta se află în relaţii contractuale îl abandonează şi trec la îndeplinirea propriilor agende. Odată ce structura administrativă formală cade, teritoriul disputat devine scena manifestării influenţei liderilor informali, care îşi extind autoritatea asupra grupurilor din care fac parte şi, într-un final, iau situaţia în propriile mâini. În absenţa autorităţii legal-raţionale, reintră în acţiune legitimitatea de tip patriarhal şi cea de tip carismatic. Împletirea acestora din urmă creează reţele informale de autoritate care, la început, au o structură de acţiune pe orizontală, bazându-se pe reguli nescrise, dar asumate tacit. Mai ales atunci când actorii non-statali în cauză sunt şi deţinătorii unicei surse incontestabile de autoritate în condiţiile eliminării constrângerilor pe care le impune existenţa cadrului legal-raţional: arma de foc. În asemenea cazuri, terorismul poate deveni „the only game in town”, iar comportamentul de tip criminal – o stare perpetuă.

Evenimentele din 26 februarie-30 aprilie 2014 (care continuă) sunt, de fapt, primul caz real de conflict armat care poate fi definit de la cap la coadă ca război hibrid. În literatura de specialitate, precedentul conflict despre care s-a considerat că ar întruni trăsături ale acestui tip de confruntare armată a fost al doilea război din Liban, din 2006. Însă în acel caz, rolul entităţii non-statale, Hezbollah, a fost unul decisiv, acesta controlând, în anumite momente, întinderi de teritoriu atât în detrimentul Israelului cobeligerant, cât şi în cel al Libanului. În cazul evenimentelor din Ucraina avem un stat, Rusia, care operează o intervenţie prin intermediul unor grupuri şi persoane locale, dar îşi foloseşte şi membri ai propriilor forţe armate infiltraţi peste frontieră. Este greu de estimat cu exactitate unde se termină devotamentul grupurilor locale faţă de cauza rusă şi unde încep relaţiile de tip contractual cu acestea. Nu este uşor, acum, de spus câţi dintre luptătorii „autoapărării” din sud-estul ucrainean sunt militanţi, şi câţi sunt mercenari. Judecând după numărul susţinătorilor ieşirii acestor teritorii din componenţa Ucrainei, care în zonele respective nu depăşeşte un sfert din populaţie, şi după faptul că în rândurile acestora sunt mult mai mulţi bătrâni (nostalgici sovietici) decât tineri, se poate presupune că în rândurile celor peste o mie de membri ai formaţiunilor înarmate din regiunile Doneţk şi Lugansk se găsesc foarte mulţi mercenari.

Rusia are experienţa desfăşurării acţiunilor neconvenţionale de luptă armată în teatrul de operaţiuni militare din Caucazul de Nord, un spaţiu în care ostilităţile au început şi s-au încheiat de mai multe ori cu o rată variabilă de succes pentru Moscova oficială. Regiuni precum Daghestan şi Inguşetia rămân scenele unui conflict de joasă intensitate pe care administraţia rusă îl gestionează prin intermediul Regimului de Operaţiune Anti-Teroristă, un tip de stare excepţională care poate fi introdusă ad-hoc în anumite unităţi administrative şi care face posibilă desfăşurarea operaţiunilor anti-teroriste. În lupta care durează de aproape două decenii, guvernul rus nu şi-a îndeplinit întotdeauna toate obiectivele, în schimb a căpătat abilităţile necesare elaborării, organizării şi punerii în aplicare a războiului hibrid în condiţiile aflării la dispoziţia sa a unor forţe armate inferioare numeric celor din ultima parte a perioadei sovietice, dar şi având în vedere ascensiunea tehnologiilor de calcul şi a telecomunicaţiilor – telefonie mobilă, internet.

Din punct de vedere strategic, războiul hibrid se deosebeşte prea puţin de războiul convenţional, deoarece şi acesta reprezintă continuarea politicii cu alte mijloace, după cum scria Carl von Clausewitz, iar scopul său este tot un act de forţă menit a-l obliga pe inamic să ne îndeplinească vrerea.Finalitatea este politică. Cele ce diferă mult faţă de războiul convenţional sunt nivelele tactic şi operaţional.

De ce există războiul hibrid, în condiţiile în care uneori costă chiar mai mult, pe termen lung, decât un război convenţional? Pentru a oferi anumitor state posibilitatea să-şi atingă obiectivele fără încălcarea directă a unor legi internaţionale de tipul convenţiei de la Geneva (care, evident, „reduce eficienţa” anihilării adversarului)  sau, în cazuri extreme, pentru a oferi acestora motive de intervenţie care să nu fie contestate la nivel internaţional. Aşa se întâmplă şi în cazul Rusiei. Aceasta aşteaptă cu nerăbdare ca puterile occidentale să prefere introducerea „trupelor ruse pacificatoare” în locul unui război civil de durată, cu consecinţe neprevăzute. În cazul în care nu se atinge acest obiectiv, războiul hibrid îi poate oferi Moscovei şansa să-şi atingă oricum obiectivele sale politice.

Însă un război hibrid este foarte periculos pentru stabilitatea regiunilor disputate, deoarece implică acţiuni de amploare pe multiple paliere, în special pe cel al relaţiilor locale de putere. Eşecul în gestionarea unui asemenea tip de confruntare poate instaura, pe mult timp înainte, anarhia sau o stare de conflict de joasă intensitate care face, periodic, victime şi afectează într-un mod negativ indivizii, grupurile şi întreaga societate. Într-o asemenea situaţie, procesul ipotetic de trecere de la „banditul nomad” (care are doar stimulente să fure şi să distrugă) la „banditul staţionar” (care colectează doar o parte din valorile locuitorilor teritoriului pe care îl controlează) – reprezentare (aparţinând economistului şi sociologului Mancur Olson) a modului în care s-a ajuns, în istoria omenirii, la ordinea pe care o cunoaştem astăzi, una în care există state şi legi, o poate lua în direcţia opusă. Primele semne s-au văzut deja în Crimeea şi se văd în estul Ucrainei: grupuri de persoane necunoscute, infiltrate prin frontiera cu Rusia sau formate din localnici, săvârşesc acte de violenţă şi jaf.

Cu riscul de a provoca unora senzaţia că exagerez, voi spune totuşi că suspendarea sau eliminarea îndelungată a cadrului acţiunii legilor într-un teritoriu dat este extrem de periculoasă nu doar pentru locuitorii acelui teritoriu, ci şi pentru ideea de legalitate în sine. 

Concluzii

 Nu este exclus ca „exemplul” Rusiei în ceea ce priveşte modalitatea de acţiune din estul şi sudul Ucrainei, inclusiv Crimeea, să fie preluat în viitor şi de alte state. Preluarea şi, eventual, generalizarea unei astfel de abordări, de tip „uite agresiunea, nu e agresiunea”, într-o lume în care se va face tot mai mult uz de „dreptul celui mai puternic” în dauna statelor mai slabe, va aduce cu sine, în timp, pericolul destructurării statelor şi al disoluţiei autorităţii legal-raţionale. Asta deoarece, după cum am mai spus, războiul hibrid nu este decât o metodă de a ocoli dreptul internaţional. Iar într-o lume în care dreptul internaţional devine caduc, următorul nivel de erodare şi contestare va fi cel al dreptului naţional. Atunci, state precum Rusia ar putea să asiste, cu stupoare, la întoarcerea ca un bumerang a propriilor scheme împotriva lor.

Probabil fără să-şi dea seama, în eforturile ei de a extinde autoritatea statului rus federal de jure însă hipercentralizat de facto peste frontierele actuale, administraţia de la Kremlin ar putea deschide larg porţile neo-feudalismului. Unii ar putea-o numi „ironie a sorţii”. Eu o consider urmare firească a precedentului creat. Când semeni eurasianism, s-ar putea să primeşti în schimb anarhism. Ingredientele există deja: activiştii pro-ruşi sunt stăpâniţi de porniri anti-oligarhice (din cauza lipsei susţinerii din partea unor Ahmetov sau Kolomoiskii), distrug sedii de bănci şi bancomate, au alergie la valuta americană şi admiră "oamenii din popor". Stimularea în rândurile lor a urii faţă de statul ucrainean şi instituţiile acestora ar putea avea efecte perverse, neaşteptate pentru Moscova. 

Pe ruinele Ucrainei ar putea lua naştere o nouă ordine. Mondială?

Se va vedea.

Va fi această lume cea visată de Pierre-Joseph Proudhon sau Henry David Thoreau?

Sau, mai curând, un infern hobbesian?

Depinde de răspunsul fiecăruia la dilema individual/colectiv.

(va urma)