Reviriment anti-sistem: Ciclicitate şi liniaritate (II)
0
Istoria umanităţii poate fi imaginată, abstract, atât ca o linie dreaptă, eventual cu vector, adică direcţie de dezvoltare socială, politică, economică, instituţională, care să reprezinte dintr-o perspectivă pozitivistă şi deterministă traseul de evoluţie al unui grup (comunitate, naţiune), plecând dintr-un punct iniţial numit, convenţional, A (sau X, de exemplu) şi ajungând într-un punct final B (sau Y).
Însă, aceeaşi istorie a umanităţii mai poate fi imaginată, dintr-o altă perspectivă, într-o manieră ciclică. Dacă stăm să ne gândim mai bine, ciclurile sunt o constantă a vieţii fiecărui om, şi nu ne putem imagina viaţa fără ele. Suntem influenţaţi, cel puţin cei din zonele temperat-continentale ale planetei, de ciclul celor patru anotimpuri (două sau chiar unul la alte latitudini, dar cu variaţii ale condiţiilor climaterice), dar şi de ciclurile mai mici pe care ni le stabilim de unii singuri în viaţă: mersul la şcoală, facultate, serviciu. Însuşi timpul, aşa cum îl percepem, este rezultatul rotaţiei ciclice a Pământului în jurul Soarelui.
Deoarece în memoria şi conştiinţa individuală sunt prezente în mod justificat, ca instrumente de percepţie a realităţii, atât determinismul liniar, eventual vectorial, cât şi ciclicitatea, trebuie să observăm şi să studiem reverberaţiile aceloraşi principii de abstractizare la nivelul societăţii pentru a reuşi să înţelegem mai bine istoria umanităţii.
Cu alte cuvinte, tot ce s-a întâmplat în istorie poate fi observat, cercetat, atât în registru ciclic, cât şi în registru liniar.
În registru liniar, suntem îndreptăţiţi să spunem că evoluţia relaţiilor interstatale, şi, apoi, a relaţiilor internaţionale, a fost îndreptată spre coagularea unor realităţi de manifestare şi permanentizare a puterii politice în nişte teritorii care au ajuns să se mărginească unele cu altele prin frontiere. Odată cu edificarea acestor noi realităţi geopolitice – statele moderne – după pacea de la Westphalia din 1648, raporturile de putere între noii subiecţi ai mapamondului s-au modificat în direcţia justificării confruntărilor militare prin necesitatea protejării intereselor de stat şi a celor naţionale (cele două s-au confundat în condiţiile edificării statelor-naţiuni). Statele moderne ale Europei s-au transformat, pe rând, în imperii, am trecut printr-o epocă a colonialismului, urmată de primul război mondial, ascensiunea statelor naţionale din Europa, înfiinţate pe ruinele imperiilor. Din punct de vedere politic, am evoluat de la regimuri în care deciziile erau luate exclusiv de elitele sociale, la o realitate a votului universal, direct, egal şi secret, după 1918. Din punct de vedere militar, arta de a omorî oameni în mod profesionist a fost perfecţionată odată cu avansul tehnologic pentru a menţine în anumite forme de proprietate bunurile private sau publice care fuseseră produse tocmai prin intermediul revoluţiei industriale facilitate de avansul tehnologic.
În registru ciclic, de la permanentizarea exerciţiului democratic al sufragiului universal (inclusiv pentru femei) au trecut patru generaţii. De la decolonizarea instrumentată de puterile Europei Occidentale au trecut trei generaţii. De la înlocuirea viziunii asupra relaţiilor internaţionale bazate pe concurenţă şi spaţii vitale de proiecţie a puterii cu cea bazată pe colaborare, interconectare, devalorizarea frontierei fizice dintre state şi valorizarea schimburilor transfrontaliere au trecut două generaţii. Al doilea război mondial a fost o consecinţă a realităţii internaţionale care s-a instaurat după primul război mondial. Bipolarizarea de după cel de-al doilea război mondial a produs războiul rece. Datorită acestuia, forţele principalelor tabere au fost concentrate pe impunerea influenţei reciproce asupra unor spaţii aflate în dispută, iar pe acest fond au fost posibile evoluţii enorme în gândirea socială şi politică, în raportarea individului la spaţiul colectiv şi la propriul său destin în lume. Însă toate aceste evoluţii, realizări şi idealuri mai curând individuale, proiectate în societatea mondială (înlocuirea confruntării cu colaborarea, ponderarea intereselor individuale în cadrul colectivităţii, şi ale intereselor grupurilor în relaţiile dintre ele, eliminarea sărăciei, utilizarea energiei într-un mod adecvat şi cu moderaţie, dezvoltarea surselor regenerabile de energie pentru stoparea poluării care ne va distruge ca specie într-o zi), pot fi supuse unui nou ciclu al existenţei speciei umane, unul care se va concretiza într-o nouă perioadă de utilizare a violenţei pentru redefinirea raporturilor de putere la nivel internaţional. Vigilenţa celor care nu mai văd confruntarea drept o stare de fapt permanentă a fost adormită, aşteptările de stabilitate au depăşit posibilităţile. Asta şi pentru că ideea de excludere a războaielor mari, regionale (a stării de război total), din ecuaţie, este relativ nouă şi poate că a prins rădăcini în aşteptările imediate ale indivizilor, în niciun caz însă în straturile mai adânci ale conştiinţei lor.
Dispariţia statelor
Într-un timp în care interdependenţele la nivel internaţional, dar şi subnaţional, sunt mult mai mari decât în orice altă perioadă istorică, o nouă perioadă de confruntare majoră ar putea să aibă drept principal efect o schimbare completă a realităţii administrative pe care o cunoaştem, în direcţia fragmentării.
Dacă statele naţionale (despre transformarea cărora în ... uniuni – ex. “Statele Unite ale Europei” s-a tot vorbit) vor intra într-o nouă conflagraţie mondială, rezultatul va fi anihilarea totală şi delegitimarea în ochii majorităţii populaţiei globului a ideii de stat. Şi se va intra într-o perioadă care, din punctul de vedere al actualei realităţi de putere la nivel internaţional, dar şi al raporturilor juridice şi administrative naţionale, nu va putea fi caracterizată altfel decât ca o eră a anarhiei.
Ideea de transformare graduală a statelor în nişte uniuni regionale, adică prin evoluţie, va fi înlocuită de o stare de lucruri în care statele vor fi lichidate ca fenomen politic, în urma delegitimării lor.
Din punct de vedere ciclic, nu va fi decât o nouă redimensionare, de la ordine la haos, apoi la o nouă ordine.
Din punct de vedere evolutiv (liniar), va fi o întrerupere bruscă a actualului sistem mondial de reglementare a afacerilor publice.
După publicarea ultimului articol, pe 30 aprilie, în care atrăgeam atenţia asupra consecinţelor tentativelor (reuşite) de destructurare a instituţiilor şi de anihilare a autorităţii de stat în estul Ucrainei, a avut loc un alt eveniment care apropie tot mai mult de realitate urmările despre care vorbeam. La Odesa, nişte oameni au decis să facă singuri dreptate şi au ars de vii alţi oameni. Propaganda ambelor părţi s-a acuzat reciproc de orchestrarea acestui carnagiu, însă apartenenţa celor care au comis abominabila crimă la tabăra pro-ucraineană (pro status-quo) sau la cea pro-rusă nu schimbă fundamental datele problemei. Iar problema este că reprezentanţii autorităţilor ucrainene nu au fost prezenţi la locul faptei. Statul ucrainean nu a reglementat această situaţie.
Ceea ce înseamnă că indivizii îşi pot face dreptate după cum vor. Autojustiţia înseamnă un pas înainte, unul fundamental, spre anarhie.
Războiul din Ucraina, ca şi evenimentele anterioare (Euromaidanul, de exemplu) poate servi, astfel, drept drapel pentru toate mişcările anti-sistem de la nivel global. Drept semnal să se treacă la fapte. Sunt puţini? Da. Dar mizează pe nemulţumirea tot mai mare generată de actualele realităţi globale şi adesea crescută prin conspiraţionism, pe visceralitate, pe soluţii simple, radicale, care frizează extrema stângă. Îmbinarea anarhismului cu populismul pe fondul disoluţiei autorităţii statale poate crea monştri. A fi anti-sistem e deja cool. Ce se va întâmpla atunci când tot mai mulţi oameni vor considera că este şi necesar?
Mai uşor decât se crede
Nu a fost nevoie decât de câteva sute de oameni (uneori zeci) ca să se ocupe sediile administrative din regiunile ucrainene. Asta chiar şi în perioada ianuarie-februarie, când sediile administraţiilor regionale nu erau ocupate de militari profesionişti ruşi camuflaţi în mod laş, ci de protestatari civili înarmaţi cu bâte şi scuturi, iar uneori nici atât. Iar atâta timp cât nici pregătirea militară specifică, nici deţinerea anumitor tipuri de arme, nu mai e un apanaj exclusiv al forţelor armate ale statelor, asemenea evoluţii nu mai sunt de domeniul imposibilului. Urmărind grupurile anarhiste de pe reţelele de socializare se poate lua pulsul acestor dispoziţii.
Dacă războiul pe care l-a declanşat Rusia în Ucraina va căpăta proporţii mai mari, nu e exclus să se ajungă într-o situaţie în care tot ce va mai conta va fi dacă pe ruinele vechii lumi a statelor naţionale vor lua naştere comunităţi care să trăiască în pace, sau dacă vom intra într-un fel de neo-feudalism, însoţit de o stare permanentă de confruntare între grupurile de indivizi.
Concluzii
Momentan, tot ce se petrece în regiunea noastră aduce în prim-plan ciclicitatea, estompând şi trecând sub tăcere liniaritatea (evoluţia).
Dacă statele lumii vor să supravieţuiască (pe termen lung), ele trebuie să dea de pe acum semnale clare că orice scenariu de tipul celui instrumentat de Rusia în estul Ucrainei este sortit eşecului. Altfel, acestea trebuie să se pregătească să facă loc unei noi realităţi, cea a comunităţilor umane, despre care nu se poate afirma încă dacă ar fi mai rea sau mai bună decât ceea ce există astăzi.
Probabil, e nevoie de multă înţelepciune şi reţinere din partea tuturor conducerilor statelor lumii. Inclusiv, poate, în ceasul al doisprezecelea, din partea conducerii Federaţiei Ruse.
Se încarcă comentariile...
