Resetarea României

Îmi aduc aminte perioada studenţiei, de primul an la Drept, când am luat prima oară contact cu baza studiului juridic: legea. Însă, pentru înţelegerea acesteia, privind diferitele chei de formare, aplicare şi înţelegere, era necesar studiul Teoriei Generale a Dreptului.

Astfel, am luat contact cu cele două concepte legate ale lumii juridice. Primul concept este Datul Social, reprezentând realismul existent pe teritoriul de aplicare a legii: social, economic, politic, economic şi inclusiv juridic; reprezenta suma vieţii sociale pe deplin a societăţii. Al doilea concept este Construitul Juridic, reprezentând totalitatea normelor juridice aflate în efect pe teritoriul României care veneau să reglementeze totalitatea relaţiilor sau raporturilor dintre persoane, fizice şi/sau juridice, unde „vioara întâi“ este Constituţia.

România este stat de drept, constituţional, deoarece statul, reprezentat de toate instituţiile sale, centrale sau locale, îşi desfăşoară activitatea sub imperiul legii, indiferent de categoria ei. Fiecare instituţie îşi are originea în textul legii, indiferent că vorbim despre Parlament sau de Primăria unei comune dintr-un judeţ, iar fiecare lege vine să explice atribuţiile instituţionale în guvernarea societăţii.

La ora actuală, eu sesizez două probleme majore în funcţionarea normală şi predictibilă a statului român:

• Neînţelegerea instituţiilor din România, bazate pe conceptul lor, pe valorile lor şi pe misiunile sau atribuţiile lor;
• Blocajul politic generalizat prin lipsa dialogului total între părţi privind fluxul de idei, proiecte şi decizii;  

În decembrie ‘89, România a făcut primul pas în reconectarea şi revenirea în familia occidentală, deoarece societatea românească a reuşit să păstreze, undeva adânc înrădăcinate, o serie de principii şi valori moştenite de la generaţiile post-paşoptiste. În acelaşi timp, a moştenit şi o serie mentalităţi, instaurate de stalinism prin partidul unic, şi mai ales păstrate în instituţiile sale. Revenirea la pluripartidism, la parlamentarism, la alegeri libere, la libertate economică, la libertatea omului, ar fi trebuit să reprezinte bazele conceptuale ale noului stat post-revoluţionar, un Restart total pentru a crea un stat modern, democratic şi liber, dar care a fost pierdut din considerentele istorice de atunci, reprezentând diferitele interese politice, economice şi instituţionale de la acel moment, care au blocat acest proiect major prin diferite metode de viciere.

Însă, societatea şi-a manifestat dorinţa de revenire în proiectul occidental de securitate şi dezvoltare, iar mediul politic a reuşit joncţiunea cu acest deziderat naţional prin Pactul de la Snagov, unde toate partidele politice au făcut front comun pentru aderarea în NATO, ca factor de asigurare a securităţii împotriva Rusiei, şi în UE, ca factor de dezvoltare şi garantare a unui viitor predictibil pentru România. În acest sens, liderii politici s-au angajat în negocierile de aderare, unde au fost impuse anumite standarde politice, juridice şi instituţionale, determinând factorul politic românesc să opereze schimbări majore pentru a fi compatibil cu principiile şi valorile euroatlantice.

La ora actuală, România fierbe din cauze multiple, iar problema cea mai mare, de fond, este lipsa unei strategii, a unui nou proiect de ţară, care să stabilească anumite ţeluri şi ţinte clare şi precise.

Anii 2002, 2004, 2005, 2007 au reprezentat momentele-cheie în revenirea României şi reconectarea cu lumea euroatlantică. Prima conexiune, consistentă şi durabilă, a fost societatea, mai ales prin accesul la tehnologie şi internet, s-a occidentalizat masiv, cu precădere în generaţia de final a anilor ‘80 şi început de ‘90, care au prins din mers şi s-au naturalizat în acel mediu. În acelaşi timp, impactul occidentalizării nu s-a resimţit atât de mult în cadrul sistemului politic, instituţional şi administrativ, unde s-a putut observa o „rezistenţă“, directă sau indirectă. Din acest punct, s-au creat şi au apărut clivaje în raportul dintre societate şi instituţii, indiferent dacă acestea sunt reprezentative, administrative sau de forţă şi judiciare.

La ora actuală, România fierbe din cauze multiple, iar problema cea mai mare, de fond, este lipsa unei strategii, a unui nou proiect de ţară, care să stabilească anumite ţeluri şi ţinte clare şi precise. În prezent, omul politic este blocat în proiect, nu reuşeşte să prevadă orice posibilă criză, nu se poate raporta şi adapta la contextul intern şi extern şi nu reuşeşte să propună idei şi proiecte de viitor datorită lipsei dialogului politic Putere-Opoziţie.

România se află la intersecţia intereselor strategice globale, iar mediul internaţional este unul dinamic datorită unei noi competiţii globale între SUA, Rusia şi China, unde fiecare actor încearcă să-şi găsească parteneri şi aliaţi pentru maximizarea influenţei politico-economice şi de securitate. Recentul mesaj al Administraţiei Trump, transmis de către Wess Mitchell, reprezintă trasarea unei linii roşii, deja încălcate de Germania, dar care a dat un pas înapoi privind LNG şi Ungaria, dar şi deschiderea unei oportunităţi strategice de colaborare pentru Ţările Baltice, Polonia şi România.

În cadrul european observăm diferite discuţii şi analize privind viitorul Uniunii, iar metodele, care se negociază, privind implementarea unui nou format politic sunt „Europa cu 2 viteze“ sau „Europa cercurilor concentrice“, peste care se suprapun drafturile „Europa naţiunilor“ ca format confederat sau „Statele Unite ale Europei“ ca format federal. Brexitul a creat un vid politic şi observăm interesele şi mişcările  Italiei şi ale Olandei este de a umple acest loc gol. În cazul Romei, aceasta îşi afirmă disponibilitatea pentru un format trilateral, ca la Summitul de pe insula Ventotene din 2016, sau revitalizarea formatului Versailles între Franţa-Germania-Roma-Madrid; însă duce lipsă de argumentele economice necesare care să-i susţină strategia. În acelaşi timp, Olanda joacă inteligent prin curtarea lui Macron, unde PM Rutte forjează o alianţă politică europeană privind restartul ALDE, dar marşează şi-n susţinerea candidaturii lui Frans Timmermans, din partea PES, dar având un obiectiv de a obţine funcţia de Înalt Reprezentant în viitoarea, posibilă, Comisie Weber.

Am punctat toate provocările actuale, de natură internă, internaţională şi europeană, la care România trebuie să răspundă inteligent prin propuneri concrete, proiecte strategice şi pace internă, bazată şi construită pe un nou plan de ţară. Motto-ul meu personal este că orice provocare este de fapt o oportunitate, iar în cazul de faţă avem de fapt 3 ferestre de oportunitate strategică prin care putem răspunde cu 3 proiecte ambiţioase, durabile şi necesare în toate negocierile, interne sau externe.

Ne aflăm în Anul Centenarului, iar acesta are o triplă valoare:

• Este un bilanţ al ultimilor 170 ani de la lansarea principiului românesc ca parte a principiului european şi concretizat cu România Mare;
• O readucere aminte a rădăcinilor noastre bazate pe principiile „părinţilor fondatori“ ai României: Bălcescu, Kogălniceanu, Cuza, Brătianu etc.;
• Lansarea unui nou proiect;  

Pe 27 martie 2018, Parlamentul a votat Declaraţia de Unire prin care recunoaşte legitimitatea dorinţei cetăţenilor Republicii Moldova de Unire cu România şi că va răspunde pozitiv în acest demers de reunificare naţională. Acest fapt a reprezentat momentul de străpungere a poziţiilor politice şi putând fi exploatat într-un sens constructiv: Restartul României prin ReUnire.

Unirea cu Republica Moldova înseamnă crearea unei oportunităţi de Restart pentru societate, mediul politic, economic, etc deoarece reapare şansa, pierdută în anii ‘90, de a pune bazele unui stat funcţional care să garanteze şi să protejeze drepturile şi libertăţile, inclusiv prin sancţionarea şi utilizarea forţei de coerciţie împotriva acelora care încalcă principiul „libertatea mea se opreşte acolo unde începe libertatea ta“. În acest sens, Parlamentului îi revine responsabilitatea de a crea o nouă Constituţie, care să conţină toate principiile diriguitoare ale naţiunii şi statului român, să întărească separaţia puterilor în stat şi să explice rolul instituţiilor.

Acest demers poate fi realizat printr-un Pact, negociat şi semnat de toate partidele parlamentare, la Alba Iulia şi sub auspiciile Academiei Române, ca depozitar al cunoştinţelor, ca arbitru necesar în procesul de resetare profundă şi inclusiv de suport punctual. În acest mod, se pot constitui grupuri de lucru, formate din oameni politici şi academicieni, pe fiecare dosar de activitate, pentru a trasa şi constitui legi şi programe care să funcţioneze neafectate pe perioade lungi de timp astfel încât să fie monitorizate, evaluate şi cuantificate în societate: debirocratizare, reforma administrativ-teritorială, digitalizare, educaţie, infrastructură, repatriot etc.

Asumarea unui astfel de proiect strategic, prin decizie comună internă, reprezintă cheia de boltă în reprezentarea externă, unde jocul este dinamic, fiind mereu un raport între interese şi principii.

Al treilea proiect, atât de necesar, este crearea unui nou format intercomunitar european, o rebalansare strategica care să reunească interesele, să rezolve fricile şi neînţelegerile pentru a stopa elanul eurosceptic şi de a relansa proiectul european ca garant al păcii europene. Uniunea Europeană a apărut, exclusiv, datorită umbrelei de securitate a SUA, prin NATO, iar relaţia euroatlantică este în interesul comun. Brexitul a afectat această relaţie, dar când o uşă se închide, o fereastră se deschide, iar punctul de joncţiune este Europa Centrală şi de Est, fiind deja un focus pentru Washington, mai ales prin prezenţa la Bucureşti a Secretarului Perry la reuniunea Iniţiativa Celor 3 Mări. De aici, formatul poate fi amplificat şi schimbat la nivelul unui patrulater strategic, care să ofere acel echilibru Est-Vest şi să elimine „Europa cu 2 viteze“. Concret, o relaţie mai strânsă, mai productivă şi mai realistă între Franţa, Germania, Polonia şi România, plus SUA. Argumentele şi contrargumentele există, însă discuţia trebuie sa plece, mă repet, de la faptul că Uniunea Europeană e o dorinţă a generaţiei post-belice, un proiect viabil şi sigur pentru viitor.

Asumarea unui astfel de proiect strategic, prin decizie comună internă, reprezintă cheia de boltă în reprezentarea externă, unde jocul este dinamic, fiind mereu un raport între interese şi principii, iar fiecare actor trebuie să se adapteze inteligent şi să-şi asume diferite obligaţii pentru a avea drepturi. În acelaşi timp, orice partener va fi mai interesat într-un parteneriat când observă seriozitatea celeilalte părţi, care rezultă din unitatea politică internă. Titulescu ne-a lăsat cheia, iar România trebuie s-o folosească.