Republica neruşinării

Cui i se datorează proba eşecului democratizării şi europenizării României, care este guvernul Dăncilă? Lui Dragnea? Partidului său? Nelustraţiei? Formelor fără fond? Elitelor româneşti? Celor europene?

A discuta în termeni exclusiv naţionali edificarea unei cleptocraţii din naufragiul unei democraţii, un eşec documentat persuasiv de învestirea unui guvern plin de miniştri nu tocmai optimal instruiţi, menit să fie pavăza oligarhiei infractoare, e, în sine, greşit. Fiindcă nu se va înţelege în afara contextului natura instalării în România a celui de-al treilea guvern-marionetă al lui Liviu Dragnea şi al oligarhilor susţinându-l pe şeful PSD.

Dar, în fond, ce s-a întâmplat? Nimic altceva decât recunoaşterea formală, clară, plenară, nedisimulată, insolentă şi agresivă a tristului adevăr care, în pofida multor români, n-a putut fi schimbat din 1989 încoace. E oficializarea mândră, neruşinată, cu minimum de jenă, subterfugii, impostură şi ipocrizie, a prezenţei la cârma ţării a acelei reţele care s-a priceput să conducă şi pe faţă şi din umbră în ultimele decenii, dictând totul în raporturile ei cu instituţiile, cu ţara şi cu preşedintele ei.

Toate au trebuit anemiate sistematic, pentru ca reţeaua să fie puternică. A vrut reţeaua un sef de stat atotputernic pentru că o reprezenta integral, fără hiat şi rezerve precum preşedintele teroriştilor şi mineriadelor, Ion Iliescu? L-a avut şi l-a impus mult şi  bine, croindu-i o constituţie pe calapod.

Şi-a dorit o paiaţă, mimând opoziţia ca Emil Constantinescu? L-a avut şi pe el, cum a vrut. Nu s-a pliat preşedintele când i s-a cerut? Nu s-a căciulit un Traian Băsescu decomunizat, psihologic, de accesul său la cârma statului şi consecutiva sa trezire la conştiinţa intrării în cartea de istorie a românilor, precum şi graţie ajutorului de la structuri occidentale, pe atunci credibile, la care naţia, sătulă de ruşi şi  totalitarism, voia neapărat să adere? A început marele scandal.

Dar, pentru o reţea stăpână pe dublu şi triplu limbaj, nicio problemă. Omul şi susţinătorii săi pro-europeni s-au văzut demonizaţi. S-a inventat constituţia gumă de mestecat şi-a fost suspendat. Cât timp i-a mers bine, poporul l-a susţinut. Dar, la prima dificultate majoră şi adoptarea unor măsuri de austeritate l-a abandonat pe preşedintele-jucător, prea vanitos să înţeleagă că nu poate câştiga la infinit izolat instituţional si cu o presă aproape total aservită.    

Întărită de acest succes şi de anii de furt sistematic flancat, mascat şi transformat în virtute de propaganda televiziunilor aliniate, reţeaua s-a săturat de camuflări. Lăsând ruşinea de o parte, a stăruit să-şi susţină liderul plagiator în răspăr cu normele şi cutumele europene.

Divorţul de valorile occidentale a început să devină tot mai vizibil, dar în cancelarii pe cale de a-şi pierde contactul cu propriile popoare, a continuat să fie, în bună măsură, ignorat. Totuşi, în clipe decisive românii s-au mobilizat: l-au ales pe Iohannis, i-au dat jos pe Oprea şi Ponta, au oprit ordonanţa 13. Dar bărbat de stat pe preşedintele intimidat de reţea n-au reuşit să-l facă.

I se poate însă imputa lui Klaus Iohannis naufragiul europenizării României? Şi dacă nu doar lui, cui? Partidului care, mai mult decât clonele sale şi decât formaţiunile infiltrate a reprezentat interesele reţelei? Statului paralel?

Desigur. Dar numai dacă admitem că acest "stat paralel" există. Şi că, alcătuit chiar din regimul Dragnea şi din acoliţii lui emanaţi, e sinonimul reţelei securisto-nomenclaturiste ivite de sub ruinele sistemului comunist, spre a se capitaliza şi a se situa paralel cu valorile europene, ale statului de drept şi democraţiei liberaale.

Acestea fiind spuse, eşecul europenizării nu e pur şi simplu rezultatul "serviciilor", incriminate conspiraţionist, de regimul Dragnea şi de complicii lui. Nici nu e consecinţa unui rezervor uman deficitar, contrazis de gigantice proteste anticleptocratice. Nu e pur şi simplu corolarul unui "fond" social şi instituţional rău şi osificat ca atare în interiorul unor "forme" democratice pasămite bune, care s-ar cere păstrate spre a se trece la o nouă tranziţie, cum susţine, în revista "22" Alexandru Gussi.

La urma urmei nici America nu s-a trezit democratică din capul locului. Dar forma instituţiilor excelente create de generaţia ei fondatoare a sfârşit prin a se impune şi a impune peste ocean modelarea salutară a unui fond social extrem de problematic, plin nu doar de oameni de treabă, ci şi, initial, de exaltaţi, pistolari, de lumpenproletariat, de mafioţi şi impostori.

Or, constituţia României e departe de a fi o lege fundamentală excelentă pentru o democraţie. Inspirat de francezi, textul ei a creat probleme. Căci, în loc de temei şi de încredere pentru un sistem de checks and balances fiabil, a furnizat instabilitate. A permis suspendarea sau intimidarea preşedintelui, dezechilibrarea puterilor, hipergonflarea celei parlamentare, pe scurt, confiscarea şi deturnarea democraţiei întru edificarea unei dictaturi a majorităţii parlamentare. Şi încă a uneia parţial analfabete şi penale.

Dar a-i atribui acestei "forme" constituţionale imperfecte întreaga răspundere pentru fondul eşecului discutat e la fel de eronat ca a arăta cu degetul spre români. Ori spre servicii (în fond, mai bine reformate decât alte instituţii româneşti). Sau, exclusiv, către reţeaua vechilor securişti şi delatori.

De vină, în egală măsură, pentru edificarea cleptocraticei Republici a Neruşinării sunt memoria istorică deficitară a multora, cuplată cu o toleranţă inadmisibilă, în ziua Z şi ulterior, faţă de o poliţie politică rămasă nelustrată.

Se pune apoi întrebarea dacă Biserica, depozitarul încrederii populare maxime, s-a ridicat la înălţimea şansei istorice dăruite românilor în 1989. Un rol problematic au preluat, simultan, naivitatea electoratului, prea egoistele elite proprii şi, last but not least, cele de stânga, politice, europene.

Ultimele, decuplate de realităţi şi încremenite în obsesia reacţiei populiste la această decuplare, se văd azi afectate ele însele de o crescândă decredibilizare, care convine de minune cleptocraţiilor răsăritene, în frunte cu cea rusă şi cea turcă, ori neo-autocraţiilor democratic-iliberale, de tip maghiar şi polonez.  

Or, din raţiuni ideologice, după ce au admis prematura aderare a României la UE, când ţara nu era pregătită, aceleaşi elite europene au omis, în chip nu mai puţin iresponsabil, să taxeze cu suficientă rigoare şi să sancţioneze cu destulă asprime "progresistele" regimuri Ponta şi Dragnea, deşi derapajele lor antidemocratice s-au ţinut lanţ.

Petre Iancu - Deutsche Welle