Manifestaţia de la Chişinău de pe 3 noiembrie a fost o acţiune reuşită cum demult nu au mai avut românii de peste Prut. Şi asta în condiţiile unei contraofensive a Rusiei în statele din fostul lagăr comunist, în care clasicele declaraţii de război au fost înlocuite cu avertismente de genul „va veni o iarnă friguroasă“ şi cu instrumentarea de manifestaţii împotriva celor ce-şi caută surse alternative de energie.

Cu toate că scopul declarat al manifestaţiei a fost sensibilizarea opiniei publice şi a decidenţilor europeni faţă de importanţa parafării, la summitul de la Villnius de sfârşitul lunii noiembrie, a Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, cred că importanţa ei nu rezidă în asta, ci în faptul că actuala guvernare de la Chişinău a înţeles că trebuie să arate lumii că are în spate un popor. Chiar mai mult, a înţeles că are nevoie de acest popor.

Chiar şi după ce partidele pro-europene au preluat guvernare, în teritoriu tot comuniştii au deţinut controlul. Pro-europenii nu au reuşit să se apropie de electoratul rural dependent de televiziunea şi radioul publice, rămânând dependent de electoratul urban şi tânăr, migrant în cea mai mare parte. Nici la capitolul reuşite economice guvernarea nu stă bine, dând comuniştilor posibilitatea să întreţină nostalgiile şi opţiunea pentru rămânerea Republicii Moldova în umbra Rusiei. Pentru moldovenii rămaşi acasă, Uniunea Europeană este o abstracţie, iar „avertismentele meteorologice“ ale Rusiei sunt o realitate care face să le îngheţe sângele în vene.

În mod paradoxal, riscul care pândeşte acţiunea pro-europeană a românilor de dincolo de Prut este scandarea mesajelor prounioniste. Este de înţeles faptul că majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova doresc eliminarea minciunii de stat impuse de comunişti cu privire la identitatea lor moldovenească şi nu română. Însă eliminarea acestei minciuni nu presupune automat unirea cu România. Românii din Republica Moldova trebuie să susţină integrarea europeană şi nu unirea, pentru că mesajul unionist pune în situaţii delicate atât Uniunea Europeană, cât şi România. La nivelul UE şi al NATO sunt tratate ce prevăd recunoaşterea graniţei de la Prut. Nici UE şi nici NATO nu vor agrea ideea unirii statelor româneşti de pe cele două  maluri ale Prutului, pentru că s-ar încălca tratatele şi s-ar crea un precedent periculos pentru stabilitatea europeană. Agitarea mesajelor unioniste ar afecta grav politica pragmatică  pe care au început s-o aplice UE şi România în raport cu Republica Moldova (deschiderea pieţei europene pentru vinurile moldoveneşti, deschiderea gazoductului dintre România şi Republica Moldova, acordarea cetăţeniei române cetăţenilor moldoveni cărora acesta le-a fost luată abuziv de către regimul comunist ş.a.).

Singura modalitate prin care cele două ţări româneşti pot să se regăsească în aceeaşi entitate politică este integrarea Republicii Moldova în UE. Deocamdată nu trebuie forţată nota. Nu se ştie cum vor sta lucrurile peste 15-20 de ani, când ceea ce este riscant azi ar putea fi ceva firesc atunci. Câţi mai credeau în anii '60 în reunificarea Germaniei? Iată  că s-a produs atunci când contextul politic a permis acest lucru.

Calea spre integrare europeană a românilor de peste Prut este lungă, dar a început să înregistreze progrese. Ceea ce au de făcut guvernanţii de la Chişinău, în afară de măsuri economice, este o bună comunicare şi mobilizare a populaţiei în efortul de integrare. După cum spuneam, trebuie ca ei să demonstraze că au în spate un popor. Din experienţa sa postsovietică, Rusia ştie că te poţi bate cu o  armată, dar nu cu un popor. Şi Uniunea Europeană va fi mai aproape de posibilele probleme ale acestui popor, mai ales atunci când o mare parte din el e format din cetăţeni UE.