A devenit un cuvânt paria, iar conceptul de elite s-a topit în magma unei societăţi tot mai uniformizate şi mai egalitare. Aici Dreapta a avut cel mai mult de pierdut prin dezideologizare şi egalitarism impus de competiţia politică la nivel democratic şi conformismul excesiv la dorinţa masele înclinate spre stânga şi noi categorii de drepturi. Dar societăţile nu sunt deloc uniforme – nici nu ar fi corect. Promovările în prim planul funcţiilor publice ar trebui să reclame aptitudini, cunoaşterea şi calităţile individuale unice, în care doar meritul să conteze. Aşa cum populismul şi lupta populiştilor fără şcoală şi fără cultură cu propria elită, combinat cu noile tehnologii şi social media care favorizează popularitatea şi poziţiile tari, radicale şi extremiste a dus la faptul că azi toate marile democraţii se plâng de nevoia reconectării la elite, nevoia de lidership solid, cunoscător, profesionist şi competitiv şi de un alt nivel de calitate a guvernării.

Aspiraţii nelegitime ale politrucilor de paradă

Faptul că democraţia de astăzi e strâmbă, iar strâmbătatea a fost accentuată de noile tehnologii şi de social media, e un lucru unanim acceptat. Perfecţionarea democraţiei şi respectarea ierarhiilor în societate e un apnaj cu preponderenţă, dar nu exclusiv al Dreptei. Există elite de stânga, la fel de respectabile care, în ciuda propriilor abordări de stânga, fac parte în mod natural dintre aleşii, înzestraţii, cultivaţii şi cei muncitori care au acumulat abilităţi şi cunoaştere ce le permit pretenţia de acces la funcţiile de conducere în stat. Din păcate şi ei sunt supuşi aceleiaşi alunecări partitocratice în care loialitatea şi banii, câştiguri financiare şi avantaje directe nu rareori ilicite şi nemeritate sunt criteriile de promovare.

De fapt, marea problemă ţine de conflictele ce se nasc în interiorul deţinătorilor reali ai aspectelor puterii. Deţinătorii resurselor, autorităţii şi prestigiului într-un stat sunt diferiţi. Ei se şi amestecă nepermis. Regula de bază a incompatibilităţilor în epoca aspiraţiilor spre resurse deţinute individual sau administrate discreţionar, este separaţia dintre politică şi afaceri. Acest lucru crează o ruptură naturală, care este în favoarea statului şi a cetăţenilor, între cei ce deţin resurse şi cei ce exercită autoritatea într-un stat. Asta la nivel teoretic.

În fapt, corupţia face ca cele două grupuri să se confunde nepermis. Oamenii politici deţin acţiuni şi interese în companii deşi exercită autoritatea, iar politicienii fără resurse aparente şi care au lucrat toată viaţa lor la stat sunt milionari pe baza semnăturilor puse pe o autorizaţie sau alta, a iniţierii unui proiect sau altuia. Deci în mod ilicit, imoral şi nepermis, deţinerea autorităţii duce la acapararea de resurse. Şi ne mai mirăm că corupţia este una dintre principalele preocupări ale cetăţeanului de azi. Nu lupta împotriva corupţiei ca instrument politic, ca instrument de schimbare a ierarhiilor, ci ca instrument punitiv şi de descurajare devine relevant.

Aşa a apărut altă aberaţie a construcţiei democratice contemporane: resursele majore revin/se adună/se dirijează către deţinătorii autorităţii politice în stat – care nu mai sunt servitorii poporului, funcţionari publici – public servants – ci profitori. Corupţia a detaşat tot mai mult resursele de business, muncă, inventivitate, creativitate, inovaţie, întreprinzători. Mai bine spus, în tot mai mare măsură, clasa politică a preluat resursele societăţii prin corupţie.

În materie de meritocraţie, prestigiu şi moralitate, putem constata faptul că autoritatea s-a rupt de elită. Conducerea statelor – fundamental politică, s-a rupt de deţinătorii naturali ai prestigiului şi recunoaşterii, de elita profesională, de elita naturală a societăţii. Azi ne conduce oricine vrea şeful politic. Pentru că aşa vrea el. Fără criterii. Aşa a ajuns un inginer ratat, ce a profesat cadru didactic de liceu din Teleorman, europarlamentar, apoi premier. Aşa a ajuns o secretară de liceu din cel mai sărac şi mai fără societate civilă judeţ al României, Ministru de Interne. Am trăit culmea democraţiei stângii egalitariste prost înţelese: oricine poate îndelini orice funcţie în stat dacă asta doreşte şeful politic.

Nu vreau să fiu unilateral sau subiectiv. Avem şi multiple aberaţii şi ale dreptei: om care pică bacalaureatul la 42 de ani, şef al organizaţiei Partidului Naţional Liberal. Un patron de morgă privată numit şef de spital. Şi tot aşa. Oameni fără carieră şi fără credenţiale ajunşi în funcţii publice şi politice, în prim plan, fără ca ceva să-i recomande în această postură. Meritocraţia mult clamată nu e aplicată, reconectarea cu elita lipseşte cu desăvârşire. În schimb, apar ambiţiile nemăsurate de acces privilegiat la resurse ale celor din clasa politică şi care au ajuns să deţină autoritate prin funcţia îndeplinită în stat– nu rareori prin diverse forme de corupţie. În plus, fuga după elemente de prestigiu minimal şi artificial, măcar: diplome, facultăţi, masterate, doctorate pe bandă rulantă şi asumate în fals, fără munca de învăţare şi cercetare pe care o reclamă asemenea poziţii. Dar prostul dacă nu-i şi fudul...

Efectele secundare ale rupturii elitei profesionale de elita politică, de autoritate

Evident că aceste aberaţii ale democraţiei epocii noilor tehnologii şi a social media au dus la distorsiuni majore ale conducerii societăţii, ale lidershipului şi gândirii strategice. Aici duce ruptura elitei naturale, morale, a deţinătorilor prestigiului şi recunoaşterii în societate de autoritate. Şi aceste fenomene se manifestă în două feluri, reflectând lipsa de meritocraţie şi divorţul aparenţei legitimităţii de conţinutul acestei legitimităţi, dată de cunoaştere, abilităţi, experienţă, expertiză în domeniul condus.

În primul caz, elita naturală, profesională, îşi dezvoltă domeniul şi resursele, îşi pregăteşte şi organizează activitatea şi doreşte, într-un anumit punct, să conducă şi din postura autorităţii în stat domeniul în care e recunoscută. Însă, din păcate, în acele poziţii sunt oameni de partid. Necunoscători, care acceptă mai mult sau mai puţin propriul lor rol şi obiectivul suţinerii domeniului în raport cu politicul şi resursele bugetare.

O asemenea situaţie duce la ruptura elitei profesionale şi naturale de politic şi de autoritatea formală şi legală şi alunecă în două direcţii: fie un ministru slab, dominat de elita profesională, care-i impune soluţii dincolo de consultarea legitimă a guvernaţilor, prevăzută de buna guvernare democratică; fie un ministru pretins puternic, gata să aplice directivele de partid şi care impune castei, profesiei, ocupaţiei viziunea politică fără legătură cu realitatea, şi care intră în contradicţie cu elita profesională. Nici unul dintre cele două cazuri nu e corect şi ambele dau naştere la aberaţii care distrug societatea, încrederea în clasa politică şi lidershipul autorităţii de stat.

Abordarea corectă este cea de reconectare a politicului la cetăţean, la societatea pe care pretinde că o conduce, dar mai ales la elite. Social-democraţii erau apropiaţi de sindicate şi de elita culturală şi academică a stângii. Liberalii erau apropiaţi meseriilor liberale şi societăţii civile. Creştin democraţii aveau legături şi în zona de afaceri, şi la nivelul grupurilor religioase şi al bisericilor. Astăzi aceste legături au fost anulate, iar tentaţia partidelor fără ideologie, şi de stânga, şi de dreapta, deopotrivă, de tip catch all, este o altă aberaţie curentă a lumii de azi. Pragmatismul clamat pare tot mai mult mercantilism şi lipsă de verticalitate, iar lipsa ideologiei se aseamănă tot mai mult cu orbecăiala fără busolă sau căderile în anarhie, anomism şi nihilism, ale unei clase politice fără crezuri şi a unor partide fără substanţă şi coeziune ideatică.

Nevoia reconectării! Dreapta refăcută pe seama noii generaţii, după saltul de la şaibă la computer

Nu pot fi un teoretician al stângii deoarece nu sunt o persoană de stânga. Mă recuz din această postură. Mă interesează doar Dreapta, apropiată în mod natural de ierarhii, elite, diferenţe naturale între oameni, care sunt născuţi, educaţi şi crescuţi diferiţi, au dreptul la identitate şi recunoaşterea propriilor aptitudini şi individualităţi. Asta înseamnă şi meritocraţie, şi nevoia de a ajunge la locul potrivit şi meritat în societate, în ierarhie. Şi asta înseamnă în primul rând nevoia de elită, constatată cu asupra de măsură acum, în criza pandemiei de coronavirus.

Doar elita, meritocraţia şi ierarhia corectă, pliată pe cea naturală şi profesională, poate aduce armonie în societate şi poate acoperi nevoile de lidership şi încrederea în conducerea politică şi deţinătorii (vremelnici) ai funcţiilor de autoritate publică. Aşa poate fi definită şi rezilienţa, în contextul încrederii publice în deţinătorii autorităţii. Într-o societate care e confruntată cu turbulenţele şi schimbările majore, tectonice, ale lumii internaţionale, singura formulă de referinţă rămâne relaţia cu propria elită şi încrederea în autoritate şi în cei care deţin şi exercită autoritatea. Altfel nu putem vorbi despre rezilienţă, iar aceasta e o chestiune ce ţine direct de securitatea naţională, fiind aspecte de securitate politică indispensabile.

Pe de altă parte, voi pleda întotdeauna pentru nevoia reideologizării dreptei conservatoare şi liberale. Nevoia ca populismul să iasă din limbajul politic şi public şi să fie combătut cu argumentele fezabile şi solide ale dreptei. Aici impactul este major: în criză, în pandemia de coronavirus, oamenii au fugit şi cerut expertiză şi elite profesionale, în care au încredere. Nu populiştii sforăitori şi declaraţiile goale aduc încredere şi scot o ţară din criză, ci oamenii serioşi, profesionişti, experţi, elita unei ţări şi a unui popor.

Populismul a primit cea mai puternică lovitură, iar dreapta şi-a regăsit sensul de a exista prin reconectarea cu elitele naturale, profesionale, cu expertiza şi mai ales cu componenta morală a societăţii. Cu referinţele morale. Altfel, Dreapta riscă să sucombe, aşa cum sucombă azi stânga, lipsită de susţinerea marilor sindicate din industriile majore cu zeci de mii de angajaţi industriali după digitalizarea şi schimbarea generaţiei şi a tipului de muncă de la şaibă la computer.