România are nevoie de oameni de succes! Fiecare tânără generaţie se naşte cu nevoia de modele. În sport, în afaceri, în cultură, în jurnalism, în politică. Dinu Patriciu ar fi putut fi un asemenea reper. A şi fost?

Cândva, Dinu Patriciu trecea drept unul dintre cei mai bogaţi oameni ai României. Proiecte educaţionale, de la simple burse până la ideea unei mari Universităţi private, s-au legat de numele acestui personaj inconturnabil al tranziţiei. 

Să ne amintim de modul curajos în care a pornit la drum în anii 1990, înfruntând autocraţia iliesciană. Am auzit atunci, înainte şi după fenomenul Piaţa Universităţii, pledoarii frumoase despre urgenţa  privatizărilor şi despre importanţa Statului minimal. A susţinut retrocedarea proprietăţilor. A vrut modernizarea economiei. Teze admirabile. Cu toate acestea, am găsit prea puţină coerenţă între enunţurile teoretice şi acţiunile practice ale unui om educat, care vorbea îngrijit. 

Ar fi greu să nu observăm modul în care viaţa lui Dinu Patriciu s-a schimbat la contactul periculos cu Puterea. În ameţitoarele combinaţii pe care le-a putut gândi pentru maximizarea profitului, Stânga şi Dreapta politică deveniseră, pentru ştiutul mogul, nişte simple convenţii de manual. 

Devenind foarte prosper, Dinu Patriciu a făcut fapte bune apreciate de mulţi studenţi. Ele merită elogiate. Dar sursa generozităţii a fost explicată de procurori altfel decât în termenii mărinimiei creştine. Banii care l-au făcut celebru pe Dinu Patriciu, spun unele autorităţi publice, veneau dintr-un aranjament incorect pentru Statul român şi pentru milioanele de contribuabili. 

Acest verdict l-a iritat pe Dinu Patriciu care s-a implicat, după 2005, într-o politică partizană. I-a cerut socoteala unui ministru intransigent, precum Monica Macovei, chiar în clădirea Guvernului. L-a apărat pe coruptul (azi deţinutul) Adrian Năstase. A criticat independenţa magistraţilor într-o ţară unde oamenii încă mai aşteaptă Domnia Legii. S-a declarat jignit personal de tratamentul pe care Parchetul i l-a aplicat la începutul anului 2005, imediat după triumful Alianţei DA. „Ne temem de republicanismul despotic,” mai spunea Dinu Patriciu, cu referire directă şi obsesivă la regimul politic Traian Băsescu. Episodul filmuleţului trucat a scos la iveală dimensiunile stihiale ale frustrării sale - un resentiment violent, clocotitor şi nemistuit la adresa actualului şef de Stat. 

Ce oameni a crescut în toţi aceşti ani magnatul de renume internaţional? Studenţii care au primit burse şi au beneficiat de pe urma unor programe sunt anonimii. Cei ştiuţi de popor rămân oamenii lui de casă. Politicieni de anvergura unor Norica Nicolai & Crin Antonescu. Istoria va judeca relaţia de fidelitate faţă de liberalismul lui Ion Ghika sau Ionel Brătianu...

Ce instituţii a năşit Dinu Patriciu? Unii ziarişti vorbesc despre libertatea acordată presei în vremuri de răstrişte. E un fapt meritoriu în România, deşi pură normalitate în Occident. Era oare loc de mai mult?

Celui care mult i s-a dat, mult i se cere... Universitarul de odinioară avea o filozofie secularistă, deci n-a ctitorit biserici. Fair enough. Dar găsim în istoria miliardarului oare sponsorizări generoase de proiecte editoriale, cărţi de căpătâi sau clasici ai gândirii liberale, de la celebrul Alexis de Tocqueville sau Frédéric Bastiat până la Ludwig von Mises, Friedrich Hayek sau Murray Rothbard? Tăcerea e, şi aici, dureroasă.

O viaţă frumoasă e trăită plenar doae atunci când întorci ceva ţării care ţi-a oferit atâtea, inclusiv răsfăţul de-a fi în topul celor mai bogaţi oameni ai României moderne. Mi-aş dori să existe tineri pianişti ori scriitori debutanţi lansaţi de cel pe care Statul român, în numele nostru, l-a iertat de atâtea milioane de dolari.

Rămâne, deci, întrebarea grea a posterităţii: ce a lăsat în urmă un magnat petrolist cotat, mirabile dictu, la o avere de peste două miliarde?

Voi trăi prima parte a vieţii acumulând averi, pentru ca a doua parte să fiu atent cum o cheltuiesc. Idealul lui Andrew Carnegie n-a intersectat deloc imaginaţia filantropică a lui Dinu Costache Patriciu. Fostul arhitect a preferat să cumpere mai degrabă influenţa presei şi respectul îndoielnic al lui Mircea Dinescu.

Ieşit la plimbare prin studiourile TV, Dinu Patriciu şi-a ales singur întrebările la care a vrut, a putut ori s-a grăbit să răspundă. Când apărea pe ecrane, domnul Patriciu zâmbea afabil. Miliardele se fac, nu se discută - aşa părea să sugereze sponsorul PNL. Libertarianul care cerea justiţie privată în România justifica, fără probleme de conştiinţă, alianţa liberalilor cu Stânga cleptocrată. 

Dacă era deranjat de-o întrebare stânjenitoare, patronul de presă schimba relaxat subiectul. Îl întrebai despre traficul de influenţă exercitat de premierul Tăriceanu şi el îţi spunea că există deja un precedent al democraţiei americane. Chestionat pe tema corupţiei sub regimul Năstase, el vorbea de creşterea PIB sub Micky Şpagă... A pozat ca victimă, alături de fostul premier PSD, Dan Voiculescu, Gigi Becali sau George Copos...

Era tratat cu politeţe trandafirie în redacţiile de ziare, ca şi în sediile de partid. Campionul atâtor „topuri” ale revistei Capital pontifica pe marile teme ale zilei: securitatea energetică a României, alegerea „democratică” a judecătorilor, etc. Mai rar discuta domnul Patriciu despre privatizarea Petromidia, despre creanţele din Libia sau despre manipulările bursei. N-a lămurit niciodată relaţia între sărăcie şi corupţie. N-a explicat nici fragilitatea democraţiei la răscrucea dintre corporatismul de cumetrie şi mafiile partidelor politice. Poate o vor face alţii din aceeaşi generaţie.

Dinu Patriciu - requiescat in pace.

Ce-a rămas la capătul unei vieţi publice? Poate suspinul unei inimi nemărturisite, dar şi nevoia tinerilor de modele. Ieri, azi şi mâine.