Regionalizarea nu va reuşi

Orice guvern venit pe valul unei mari susţineri populare ştie că aceasta nu va dura prea mult la acele cote, dar cunoaşte foarte bine că ce nu va face în primul an de guvernare, va fi aproape imposibil să fie realizat după aceea, din cauze normale şi previzibile.

România are parte de această majoritate, dar nu a reuşit să aibă un guvern de calitate, nici din perspectiva funcţionalităţii, nici din aceea a calităţii oamenilor aflaţi acolo, câţiva din ei fiind mai mult decât bineveniţi în alte locuri, aducătoare de tristeţe. Totuşi, capetele proaste ale unora sunt mai periculoase decât ale altora, iar cele câteva persoane de calitate din guvern sunt anihilate în eforturile lor de primii, care au un avantaj: deţin poziţii cheie.

Printre aceşti incompetenţi, se individualizează un om care nu se înţelege ce este administraţia publică, deşi a „condus” un judeţ despre care se spune că nu are prea multe librării – iar unii spun că nu există niciuna: Teleorman.

Omul respectiv, ajuns din păcate în funcţia de „ministru al trebilor dinăuntru” – după cum era formularea de secol XIX – s-a remarcat prin câteva idei de un umor rar întâlnit, potrivit cărora prefecţii nu vor mai putea suspenda actele administraţiei publice locale – paralizând astfel orice formă de control al teritoriului de la nivel central, precum şi aceea că majoritatea direcţiilor deconcentrate din judeţe vor trece la administraţia publică locală.

Faptul că prima măsură înseamnă consolidarea baroniilor locale, iar a doua înseamnă efectiv desfiinţarea ministerelor şi lipsirea lor de aproape întreaga forţă administrativă, toate însă, în acord cu modificarea Constituţiei în aceste direcţii, demonstrează că omul nu a citit în viaţa sa o carte despre administraţia publică, sau, dacă a citit cumva, este clar că nu a înţeles nimic. Nici la vârsta asta!

Soluţiile complicate ale guvernului: noi construcţii politico-administrative 

Printre dinţi, guvernul nostru ne vinde o idee pe care nu ştii dacă şi-o doreşte cu adevărat sau o promovează pentru că nu poate sau vrea să ia taurul de coarne. Adică, în locul curăţirii administraţiei de funcţionari publici şi personal contractual incompetent, dar acoperit cu diplome şi ineficient – a se vedea rata de absorbţie a fondurilor europene, doar ca exemplu – guvernul vine cu alte construcţii politico-administrative, care nu fac decât să complice şi mai mult situaţia unei administraţii aproape fără apărare în faţa politicienilor din ce în ce mai obraznici, incompetenţi, sclavi ai finanţatorilor lor şi mercenarizaţi.

Regionalizarea ni se vinde ca un leac universal al oricărei probleme a statului român. Totuşi, dacă o clipă ar asculta recomandările ambasadorilor altor state acreditaţi la Bucureşti, ar afla că aceştia insistă asupra creşterii investiţiilor în educaţie, mai mult decât construirea de proiecte fără cap. Lipsa capului antrenează o fugă accentuată în străinătate a celor ce trebuie să plătească impozite mai mari – singura soluţie a guvernelor noastre din 1990 şi până acum pentru acoperirea găurilor în cele trei bugete ale statului.

Văzând hărţile şi ideile care sunt vehiculate despre regiunile ce vor trebui înfiinţate, mă gândesc că studenţilor mei va trebui să le atrag atenţia că proiectele de regionalizare au valoarea scrierilor lui Lucian Boia, adică zero.

Mă întreb şi întreb pe oricine: cum ne putem configura aceste regiuni fără să suplimentăm numărul de funcţionari publici, în dauna tuturor asigurărilor incompetenţilor din Guvern, dacă judeţele rămân, iar oraşele şi comunele rămân în acelaşi număr? Există în normele juridice actuale proporţii de funcţionari publici, relativ la dimensiunea localităţilor – or, câtă vreme acestea nu se schimbă, vom avea mult personal în instituţiile publice şi puţini salariaţi în mediul privat care să le susţină costurile.

Este uşor să promiţi mărirea salariilor în mediul public, dar de unde? Nu poţi lua 7 piei de pe mediul privat, decât dacă doreşti să îl extermini. Constantin Hamangiu, ministru al justiţiei în anii 1931 – 1932 scria în cursul său de drept civil o frază:

„Dacă statul, prin măsurile sale, se dovedeşte a fi principalul obstacol în calea dezvoltării cetăţenilor, aceştia au tot dreptul să-l fraudeze”.

Apoi, centrele regionale trebuie să îndeplinească două condiţii majore: trebuie să fie uşor de ajuns la ele – infrastructura rutieră şi de cale ferată, mai concret – şi trebuie să fie capabile să gestioneze întreaga construcţie administrativă ce se va edifica, deoarece construcţia regiunilor cu menţinerea judeţelor va însemna obligatoriu doar creşterea numărului de funcţionari publici.

Oraşe-capitală cu minimum 150 de mii de locuitori şi o universitate importantă

Or, în lipsa unui personal calificat, care trebuie adus de undeva – din Bucureşti sau de la nivel judeţean spre cel regional – rezultatele vor fi şi mai rele decât cele de acum. De aceea, fundamental va fi, dacă proiectul se va implementa cumva – ceea ce nu cred – ca oraşul-capitală a unei regiuni să aibă o populaţie de minimum 150 de mii de locuitori şi o universitate importantă, deoarece anumite probleme ce vor apărea vor necesita şi adaptarea sistemului de învăţământ juridico-administrativ la noile cerinţe. Nu putem crede că centrul de regiune Călăraşi va fi capabil să îşi creeze o universitate de top în următorii doi ani – sau poate mă înşel eu!

Aceste regiuni trebuie să fie accesibile tuturor locuitorilor lor. Or, mă întreb cum ar merge – şi cât de repede – un cetăţean din Pucioasa sau Nehoiu în viteză maximă spre Călăraşi, să rezolve o problemă, când Ploieştiul este la mijloc pentru toţi, iar pe autostradă ajungi în maximum 3 ore din orice punct al acestei mari regiuni de sud? A se vedea doar această declaraţie, care nu lasă loc la interpretări.

Apoi, crede cineva că baronii judeţelor ar putea accepta să finanţeze prin ceea ce au ei nişte judeţe mai sărace în mod direct, în interiorul regiunii?

Crede cineva că prahovenii şi argeşenii vor fi încântaţi să plătească pentru nişte judeţe sărace, cu procent ridicat de asistenţă socială şi aflate în top 10 al analfabetismului? Aceeaşi problemă se pune relativ la judeţele care vor trebui să finanţeze cele două judeţe sărace din Carpaţii Orientali, dominate de lăcustele udemeriste de 23 de ani?

Dar mai apare o întrebare: guvernul cum îşi va manifesta controlul administrativ al acestor regiuni? Trebuie înfiinţaţi noi categorii de prefecţi, care să exercite controlul de tutelă la nivel regional, supraveghind şi autorităţile de la nivel regional, dar şi coordonând acţiunea prefecţilor din judeţele ce nu se desfiinţează. Cum se rezolvă această reconfigurare administrativă, altfel decât prin creşterea importantă a numărului de instituţii şi funcţionari?

Mult mai normală ar fi reîntoarcerea la vechile judeţe, dinaintea reorganizărilor administrative succesive ale anilor 1938 – 1968. Chiar dacă mai mici, ele ar fi mai bine articulate administrativ şi socio-economic, pentru că adevăratul rol al unei reorganizări a teritoriului este să creşti potenţialul fiecărui ţinut, iar nu satisfacerea unor interese de moment ale unora sau altora.

Mai trebuie subliniată şi identitatea locală, proces ce s-a consolidat din 1968 şi până acum sub forma identităţii judeţene, după cum precizam pe scurt AICI.

Or, toate aceste probleme, precum şi altele, pe care dimensiunea de text jurnalistic mă împiedică să le analizez cu mijloacele ştiinţei dreptului public şi al ştiinţelor administrative, vor apărea acum în analiza diferitelor structuri ale statului însărcinate cu atribuţii în sfera construcţiei politico-administrative a statului.

De data aceasta însă, nu se mai pot obtura prea mult discuţiile asupra tuturor problemelor pe care regionalizarea le creează, deoarece internetul a preluat o bună parte a rolului ziarelor scrise şi al televiziunilor – devenite, mai ales ultimele, focare de infecţie morală şi de învrăjbire socială, de diferiţii năimiţi cu un pumn de dolari.

Iar aceste discuţii vor fi tensionate şi vor învrăjbi şi mai mult românii, în contul identităţilor regionale. Aceasta, pentru că, în final, toţi cetăţenii cu drept de vot vor fi chemaţi să decidă, la modificarea Constituţiei, dacă vor fi de acord cu această nouă construcţie politico-administrativă a statului român.

Or, în acest context, dacă locuitorilor din anumite judeţe nu le va plăcea compania ce li se prefigurează, nu vor merge la vot. Şi atunci, cine va plăti preţul politic al eşecului unei astfel de operaţiuni? Primul-ministru? Miniştrii? Baronii locali?

Posibil boicot al votului

Personal, îmi cunosc judeţul foarte bine, forţa sa intelectuală, cota de bani virată bugetului de stat – fiind primii contribuabili după Bucureşti – şi mândria noastră, exprimată şi prin loialitatea faţă de simbolurile publice locale. Şi ştiu că nu vor dori să finanţeze judeţe prea sărace, care nu dau decât mulţimi de votanţi, dar niciodată creatori de republică în cadrul unui regat. Un aspect important: în fiecare partid, filiala Prahova este una dintre cele mai bogate şi puternice la nivel naţional.

Şi, la cum îi cunosc pe prahoveni, ştiu că dacă nu vor fi acord cu această nouă organizare teritorială, vor organiza inclusiv un boicot al votului pentru aprobarea noului text al Constituţiei. Şi Bucureştiul va avea la final o surpriză, văzând scorul final – în fond, judeţul aurului negru a dat mai mult ţării decât a primit de la judeţele care se preconizează că i-ar fi alăturate în noua construcţie a regionalizării României.

Concluzionând: regionalizarea nu este un panaceu. Iar când medicamentele nu aduc rezultate bune, sau, în acest caz, este foarte posibil să nu se poată administra, cine plăteşte costurile în final? Pacienţii? Spitalul? Medicii? Sau directorii acestuia?

Omul politic care are răspunsul la această întrebare va şti să preia puterea în propriul partid curând şi, fără îndoială, că în maximum 10 ani, va fi un prim-ministru cu o importantă amprentă în istoria naţională.