Dar ce ne facem dacă soarta ne-o conduc neaveniţi în Europa? Şi, mai ales, în România? Ca o ploaie binefăcătoare, în plină secetă, ca o rază de lumină revărsată brusc în bezna interminabilelor ani de minciună a venit peste cleptocraţia românească ziua de marţi, 13 noiembrie 2018.

A sosit ca pentru a compensa şirul de zile negre de marţi, dăruite de un PSD infatigabil, în ultimii şase ani, spre disperarea lor, milioanelor de români harnici şi oneşti. Pentru penali şi infractori, în schimb, memorabila zi, în care au căzut în fine şi măştile democraţiei mimate şi voalurile acoperind pudic hidoşenia şi tirania unei oligarhii antiromâneşti dându-se patriotică, deşi nu e de fapt decât o singură, imensă, trădare naţională, a sosit la pachet cu trei ceasuri rele şi alte trei negre.

Căci, documentând clar şi sec faptele regimului Dragnea, patalamaua MCV n-a rămas singură la părinţi. Adevărul politizării justiţiei româneşti, al sabotării independenţei ei, al dezertării de la lupta împotriva marii corupţii şi al restaurării paradisului mitei şi nepotismului, care a fost atâta amar de vreme România, n-a rămas un secret nici pentru Parlamentul European.


Forul de la Strasbourg a osândit, ca „disproporţionată“, şi intervenţia „violentă“ a poliţiei în timpul protestelor de la Bucureşti din august. E vorba, ca să înţeleagă toată lumea, de excesele comise de jandarminerii marionetei şefului PSD, Carmen Dan, care, deşi i-au gazat şi molestat în masă pe nişte români protestând paşnic, la 10 august 2018, în Piaţa Victoriei, continuă, vai, să se afle în funcţii.

Parlamentul European le-a băgat, deci, autorităţilor pesediste mortul în casă, cerând cleptocraţiei dragniote, între altele, citez, „să se opună dezincriminării corupţiei în rândul funcţionarilor de stat şi să aplice strategia naţională anticorupţie“. Adăugată marşului funebru intonat de recomandările MCV, care cer „suspendarea instantanee“ a transpunerii legilor justiţiei şi a ordonanţelor de urgenţă din domeniu, precum şi „revizuirea lor“ pe baza propunerilor Comisiei Europene, Comisiei de la Veneţia şi ale GRECO, această rezoluţie a PE ar fi trebuit să fie de ajuns. Ei bine, n-a fost.

România a fost lăsată, din păcate, de prea multă vreme, pe mâna unei monumentale nesimţiri. Şi-a pierdut, prin urmare, condiţia de stat normal.

Au urmat palmele şi pumnii din finalul unei zile mari. PNL s-a trezit, parcă, din somnul său de veci şi a început să se metamorfozeze, miraculos, într-o opoziţie veritabilă. A depus, deci, solicitarea de revocare a lui Dragnea de la şefia Camerei Deputaţilor „pentru motive de natură juridică“, în speţă pentru abuzuri, folosirea funcţiei în interes propriu şi declaraţii rostite fără mandat împotriva SUA, UE şi NATO. În fine, palma poate cea mai usturătoare i-a fost administrată regimului Dragnea cu eleganţă britanică şi dulceaţa cireşei de pe tort. Politicoasa şi pragmatica Finlandă şi-a manifestat, delicat, disponibilitatea de a prelua conducerea UE în locul României, de la întâi ianuarie 2019.

În orice stat european normal toate aceste voturi de blam, de o mulţime, amploare, forţă şi duritate şocante şi fără precedent, ar fi culminat cu o rapidă demisie în bloc a celor responsabili, începând cu Liviu Dragnea şi terminând cu doamne ca Viorica Dăncilă şi Carmen Dan.

România însă a fost lăsată, din păcate, de prea multă vreme, pe mâna unei monumentale nesimţiri. Şi-a pierdut, prin urmare, condiţia de stat normal. Căci lumea bună, occidentală, a avut timp să se ocupe de câte în lună şi în stele, în speţă mai ales de Trump, de populism şi de fantasmagorii universaliste, ca şi de himera unei armate europene, de care cât timp există NATO n-are nevoie nimeni, în afară de antiamericani. Numai de rănile purulente provocate Comunităţii, democraţiilor europene şi statului de drept românesc de către regimul Dragnea n-a fost, culmea, timp mai deloc.

Chiar şi acum, când Comisia Europeană şi Parlamentul European par în sfârşit să fi găsit vremea necesară să se ocupe de cataclismul românesc, presa occidentală are cu totul alte priorităţi decât tematizarea intimidărilor strigătoare la cer la care autorităţile dragniote şi avocaţii marilor corupţi îi supun pe ziariştii români de investigaţie. Şi libertatea presei româneşti. De pildă pe a jurnaliştilor de la Rise Project, ameninţaţi de autorităţi sub pretextul străveziu al protecţiei datelor personale.

1 ianuarie 2019 bate la uşă. Ar fi bine ca naţiunea, transformată de PSDragnea în codaşul celor europene, să probeze că poate conduce nu doar UE. Ci şi, ca maestră a destinului ei, pe sine.

Dar, în fapt, că să oprească „Teleormanleaks“. De net prea puţin atenţie s-au bucurat şi revoltătoarele reacţii ale responsabililor de la Bucureşti. Care, în loc să-şi asume că, trădând interesele ţării, o împing spre jungla africană, ori braziliană, în fapt spre apocalipsă, îi acuză pe europarlamentarii care şi-au probat patriotismul, susţinând rezoluţia din PE, de o imaginară „trădare de ţară“.

Iată ceea ce e bine să li se repete fără încetare responsabililor dâmboviţeni, până când, în fine, vor înţelege. Sau vor fi forţaţi să priceapă. Şi anume că, în Parlamentul European, ca şi în sufletul naţiunii proprii, nu românii au fost condamnaţi. Dăncilă se înşală de două ori când afirmă că e „absolut regretabil că s-au găsit europarlamentari români care să voteze împotriva României”. Ei nu în contra României au votat. Ci împotriva regimului Dragnea.

Regim care, deşi suit trufaş în copacul puterii româneşti, nu e câtuşi de puţin identic cu ţara şi cu un neam prea îndelung obidit pentru a nu fi ajutat acum să-şi recupereze libertatea, justiţia şi statul de drept. În gravă eroare e doamna premier, alias Liviu Dragnea, un maestru al automăgirii, şi dacă îşi închipuie că românii nu ştiu ce anume e cu adevărat „absolut regretabil“. În speţă, că executivul Dragnea-Dăncilă încă mai face ţara de ocară, insistând să rămână la nefericitele ei butoane.

Vinovaţii vor trebui alungaţi, iar apoi pedepsiţi pentru pagubele provocate. Ceea ce, mai devreme sau mai târziu, e cert că se va întâmpla.

În acest scop însă, o spun din nou, e imperios ca opoziţia şi naţiunea să se unească înainte să fie prea târziu. 1 ianuarie 2019 bate la uşă. Ar fi bine ca naţiunea, transformată de PSDragnea în codaşul celor europene, să probeze că poate conduce nu doar UE. Ci şi, ca maestră a destinului ei, pe sine.

Petre Iancu - Deutsche Welle