E atât de binevenit, de necesar şi de în acord cu aşteptările şi interesele celor care legitimează, în definitiv, această instituţie încât reflexul pavlovian al alegătorului e să se roage în secret ca nu cumva şi acest proiect să devină o altă modă a spiritului politic călare pe interesele cetăţenilor, modă abandonată între timp, canibalizată în lupta politică sau blocată din raţiuni de paternitate/maternitate a ideii. Cui va aparţine, până la urmă, marele proiect anunţat de PNL şi de PSD într-o sincronicitate care devine deja problematică? Cărui partid îi va aduce capital politic şi imagologic? Pentru că până acum, avem toate şansele să reasistăm la testele de ADN politic care au amânat sine die proiectul de lege privind votul prin corespondenţă. 

E un truism tragic, dar romanii nu îşi merită Parlamentul actual. Şi e de înţeles de ce: instituţia care are un rol fundamental în reprezentarea cetăţenilor şi care condiţionează gradul de democratizare al unui stat, nu îşi reprezintă, de fapt cetăţenii. Mai mult, cetăţeanul, esenţializând, se dezice de această instituţie şi e un recul firesc. Drept urmare, funcţionează două mecanisme de sancţiune civică la îndemână:

i. cota de încredere - într-o scadere constantă 

ii. absenteismul de la alegerile parlamentare, absenteism care explică, de fapt- ar spune orice politolog- o conduită de alegător raţional.

E drept, explicaţia facilă ţine de gradul de consolidare democratică a statului şi, în corelaţie, de propensiunea pentru instituţii cu o organizare militaro-ierarhică, precum Armata şi Biserica, despre care 78%, respectiv 63% dintre români au o parere bună şi foarte bună. În topul popularităţii, DNA-ul şi ANAF-ul sunt instituţiile care generează un sentiment mai degrabă de încredere. Parlamentul, însă, la antipod, se plasează ruşinos, cu o cotă de încredere de 14%. Ei bine, devine esenţială o schimbarea la faţă a Parlamentului şi o detaşare de imaginea care duce la generalizări periculoase, cea a parlamentarului român cercetat penal sau trimis în judecată, cu declaraţii de avere măsluite, abulic, lovit de somnolenţă în plen, plagiator sau cu studii ajustate din condei, nepregătit, corupt sau prezumat corupt în devenire, traiseist politic, total alienat de problemele cetăţenilor pe care îi reprezintă, mitoman, cu ieşiri histrionice dacă nu e doar pasiv-flegmatic, cu gafe monumentale, care fac carieră în presă. În sfârşit, cu declaraţii ieşite din zona de acceptabilitate ideologică şi în afara oricărei axiologii, cu aserţiuni uneori rasiste, sexiste, homofobe, sfidând bunul-simţ şi simţul ridicolului, deopotrivă. Cu luări de cuvânt pline de fracturi de logică, agramate şi stupide uneori sau hazardate alteori. Nu, românii nu îşi merită Parlamentul.

Sigur că există şi parlamentari români care şi-au înţeles fişa postului sau măcar dau semne că sunt în curs de înţelegere a ei. Au înţeles că, în virtutea unui contract social, nescris, nesemnat, dar existent la nivel moral, au o datorie faţă de cei pe care îi reprezintă. Datorie pe care ei înşişi şi-o aleg, pentru că instituţia mandatului imperativ e inexistentă în România, deşi ar merita o discuţie publică dacă s-ar înţelege măcar conceptual ce presupune. Mai mult, unii dintre ei au înţeles că relaţia dintre alegator şi ales e una de echitate; ascunde, în fond, o alegere. Eu te aleg să mă reprezinţi, iar tu, legitimat de mine, ai datoria să o faci, conform acestui acord. Clivajul actual dintre alegator şi ales e mult mai grav decât pare şi arată cât de fragile şi inconsistente sunt praxisul democratic şi învăţarea politică, daca tradiţia democratică lipseşte sau dacă vorbim de sisteme demcratice imature şi insuficient consolidate.

Recredibilizarea Parlamentului României este, ca în povestea celor “O mie şi una de nopţi”, o poveste despre supravieţuire. În cazul acesta, despre o supravieţuire politică. Deficitul cronic de imagine al instituţiei care girează democraţia într-un stat trebuie să devină o prioritate pentru partidele politice. Îngroparea sau transferarea temei în corida politică şi în luptele de egouri partinice - cine e primul care a adus tema în piaţa ideilor politice şi cine va aduna capital electoral - sunt păguboase şi în dezacord cu aşteptările cetăţenilor. Mai mult, dincolo de modificarile propuse în Codul Electoral şi de abandoarea sistemului de vot uninominal, care a dovedit hazardul lui şi care e, totuşi, perfectibil şi îşi poate dovedi utilitatea în mai multe cicluri electorale, şi revenirea la sistemul proporţional, e nevoie de o transformare radicală a Parlamentului. Transformare care trebuie să înceapă de la discuţii pur politologice şi sociologice, precum oportunitatea suprapunerii alegerilor parlamentare şi a celor prezidenţiale şi introducerea cotelor de gen până la un regulament de conduită pentru parlamentari şi o reconceptualizare a codului incompatibilităţilor, teme anunţate deja de Eugen Nicolaescu pe agenda unei viitoare comisii parlamentare pentru proiectul de reformare a Parlamentului. Doar că, într-o ciclicitate interesantă şi tipică luptei politice româneşti, există discuţii despre ADN-ul politic al ideii. După ce Alina Gorghiu a lansat discuţia despre recredibilizarea Parlamentului, Gabriela Firea a reamintit că inţiativa îi aparţine, de fapt, lui Liviu Dragnea, iniţiativă la care „s-au alăturat şi liberalii”. Ei bine, poate părea scandalos şi contraintuitiv, dar preocuparea esenţială a românilor e departe de cui îi apartine, de fapt, proiectul şi cine „coparticipă“.

O expresie idiomatică germană aleasă, evident, din afinităţi lingvistice, ilustează perfect pericolul acestei discuţii: „Das Kind mit dem Bade ausschütten”. Adică, să nu aruncăm copilul odată cu apa din cădiţă. Să nu uitam, prin umare, ca în lupta dintre putere şi opozitie sunt uneori sacrificate şi nesocotite interesele şi aşteptările celor care au legitimat prin vot şi puterea, şi opoziţia. Şi că proiectul de reformare a Parlamentului răspunde unei voinţe colective formulate altfel, în cuvinte simple şi expresii lipsite de cultură politică poate sau de maiestria discursivă a politicienilor, care înţeleg şi utilizează sintagme precum „reformare“ şi „recredibilizare“. Un astfel de proiect răspunde, de fapt, unei aşteptări simple: să se schimbe o instituţie în care 86% dintre români nu mai au încredere. Mai mult, e observaţie relevantă: după o căutare minimală pe Google e mult mai probabil ca senatorul sau deputatul căutat să nu aibă afişate în mod public adresa biroului, orele de audienţă sau o adresă de email personală. De asemenea, să nu aibă domiciliu în colegiu. Bine, pot părea lucruri insignifiante, însă e nepermis să fii în imposibilitatea de a-ţi contacta alesul telefonic sau via email. Sau să nu ştii adresa biroului sau orarul audienţelor şi nici să nu ai unde să suni ca să le afli.

Ca să nu mai vorbim de zidul simbolic şi nu doar simbolic care înconjoară semeţ Casa Poporului, metafora perfectă a schismei, o segregării clare între aleşi şi alegători.

Construieşti ziduri când ţi-e teamă şi când marchezi o delimitare, aşa ne învaţă istoria recentă şi chiar şi intuiţia. Iar dacă, înainte de monumentalul concert Pink Floyd, Valeriu Zgonea i-a dat lui Roger Waters o cărămidă din zidul Parlamentului, într-un gest care se voia poetic, pe alocuri, poate că ar trebui să renunţăm definitiv la zid. Sigur, doar dacă nu e ne frică unii de alţii: aleşilor de alegatori şi viceversa.