Referendumul despre redefinirea căsătoriei din România: perspectiva globală şi tendinţele de avans/revers ale secularizării

În câteva zile, cetăţenii români vor fi chemaţi la urme pentru a vota în cadrul unui referendum care marchează mai multe premiere pentru regimul politic din România. Ȋn primul rând, va fi cel dintâi referendum bazat pe o iniţiativă de revizuire venită din partea cetăţenilor.

Au mai existat astfel de încercări de a duce până la capăt acest mecanism constitutional, dar acestea au fost oprite din diverse motive pe parcurs. Curtea Constituţională şi-a dat acceptul după ce cele peste 3 milioane de semnături au fost verificate atent. A urmat o lungă dezbatere în Parlament şi adoptarea legii de revizuire care va fi supusă aprobării prin referendum.

Referendumul din 6-7 octombrie nu este consultativ, ci produce efecte dacă va fi validat prin condiţia de prezenţă şi dacă majoritatea voturilor exprimate vor fi în favoarea legii de revizuire. Art. 48 va fi modificat de la data validării referendumului - dacă vor fi îndeplinite condiţiile pentru validare.

O altă premieră în materia referendumurilor care s-au desfăşurat până acum în România este tema supusă atenţiei cetăţenilor. Va fi a paisprezecea consultare populară (plebiscit şi referendum cumulat) din 1864 când a avut loc cea dintâi. Toate aceste consultări au vizat probleme reale, strict interne ale României (chiar şi referendumul din 1986 care avea ca obiect reducerea armamentului cu 5% a avut ca obiectiv transferul forţei de muncă din domeniul militar în cel economic) care nu puteau fi soluţionate decât prin chemarea corpului electoral la urne. Referendumul din 2018 reprezintă transpunerea unei teme frecvent dezbătute în alte ţări, în SUA şi în Europa şi nu reprezintă o reacţie din partea unei anumite grupări din societate, pornind de la o realitate existentă. Numărul persoanelor de acelaşi sex care trăiesc în relaţii de cuplu şi ar dori oficializarea relaţiei lor este extrem de redus în România faţă de alte ţări din Europa şi nu a existat o luptă de recunoaştere a dreptului de a se căsători, precum în alte ţări. Aceasta este explicaţia pentru care comunitatea persoanelor de acelaşi sex care trăiesc în relaţii de cuplu şi care să participe la dezbaterea publică din prezent legată de referendum este extrem de redusă, practic insignifiantă. Cauza lor a fost preluată de alte personalităţi publice care susţin boicotul referendumului sau declară că se vor exprima cu „nu“ la întrebarea supusă consultării publice prin referendum.

România nu s-a mai confruntat până acum cu un astfel de referendum, pornit de la o temă venită din exterior care practic nu exista în dezbaterea publică înainte de începerea acestui demers şi care va dispărea din atenţia publică mai mult ca sigur imediat după data de 7 octombrie.

Este vorba de primul referendum datorat globalizării, dezbaterilor naţionale care, datorită modernizării mijloacelor de comunicare, pot fi urmărite simultan în mai multe ţări şi continente. Ȋn prezent, nici nu mai poate fi conceput vreun referendum care să aibă efecte doar în ţara în care are loc. Temele de dezbatere sunt aproximativ identice oriunde în lume.

Dezbaterea care a început în anii 2000 privind legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex a pornit de la premisa (acceptată sau contestată, după caz) că instituţia căsătoriei nu mai este aceeaşi cu cea care exista imediat după al Doilea Război Mondial, atunci când au fost redactate principalele documente internaţionale în materia drepturilor omului dar şi cele mai importante Constituţii ale statelor occidentale. De exemplu, Legea Fundamentală a Republicii Federale Germania din 1949 se referă la căsătorie în termeni generali. Atunci când a apărut dezbaterea referitoare la căsătoriile persoanelor de acelaşi sex în această ţară, s-a mers pe ideea că actul fundamental nu trebuie modificat, ci doar este necesar să existe o lege care să permită astfel de căsătorii. Cu ocazia dezbaterii de anul trecut din Germania s-a subliniat că autorii textului din 1949 nu s-au gândit decât la o singură formă de căsătorie, de aceea nici nu au simţit necesitatea să o restricţioneze la cea dintre un bărbat şi o femeie. Ȋn România s-a întâmplat acelaşi lucru în 1991.

Revendicarea unei definiţii mai largi a căsătoriei a început în SUA, în anii 1970. Ȋn 1972, Curtea Supremă a declinat solicitarea de a se implica în această materie. Ȋn 1993, Curtea Supremă din Hawaii a declarat în Baehr v. Lewin că definirea căsătoriei pe bază de apartenentă sexuală este neconstituţională, din perspectiva Constituţiei acestui stat. Din acel moment a început o dublă campanie: una de modificare a Constituţiilor statelor în sensul redefinirii căsătoriei ca fiind posibilă doar între un bărbat şi o femeie, alta prin care s-a cerut instanţelor recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Din motive mai greu de explicat pe scurt, cea din urmă campanie a avut mai mult succes, astfel încât, între 2004 şi 2015, 35 de state federale au recunoscut căsătoria între persoane de acelaşi sex. Adepţii definirii restrictive a căsătoriei, vâzând că pierd teren, au încercat o altă strategie, simultan cu încercarea de a opri demersurile părţii adverse: translatarea discuţiei pe alte continente, în special Europa. Mişcarea de recunoaştere a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex începuse deja în Europa în 2001, în Olanda, urmată de Belgia în 2003. Strategia de a redefini căsătoria în sens „tradiţional“ a fost „exportată“ de puternicele grupări religioase neo-protestante din SUA în mai multe state europene. „Experimentul“ a reuşit în Letonia în 2006, Serbia în 2006, Muntenegru în 2007, Ungaria în 2012, Croaţia în 2013, Slovacia în 2014, Armenia în 2015. Strategia a fost următoarea: dacă se reuşeşte ca într-un mare număr de state europene să se definească căsătoria ca fiind posibilă doar între un bărbat şi o femeie, o mişcare similară ar putea avea succes în mai multe state federale supuse asaltului recunoaşterii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. S-a crezut că într-un final s-ar putea chiar încerca o definire clară a căsătoriei în acest sens la nivelul Curţii Supreme, deşi aceasta refuzase să intervină în această problemă.

Ȋn 2015, Curtea Supremă s-a pronunţat în favoarea compatibilităţii între Constituţie şi căsătoria persoanelor de acelaşi sex în decizia Obergefell c. Hodges. La acea dată, 38 de state din compunerea federaţiei, un teritoriu (Guam) şi Districtul Columbia recunoşteau acest gen de căsătorie. Această recunoaştere a început în 2003 şi era în plină evoluţie în 2015. Celelalte state federale au trebuit să recunoască căsătoria persoanelor de acelaşi sex începând cu 2015.

Situaţia recunoaşterii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex în statele federale

Semnificativă este abordarea actorilor politici pe această temă în SUA. Barack Obama s-a opus atunci când candida pentru Senatul statului Illinois în anii 1990. La fel şi în timpul campaniei electorale din 2008. Ȋn 2010 se exprima în favoarea legalizării parteneriatului civil, cu excluderea căsătoriei, iar în 2012 îşi manifesta pentru prima dată sprijinul pentru căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Donald Trump comenta în 2015 decizia Obergefell c. Hodges în sensul că este partizanul familiei „tradiţionale“, iar chestiunea definirii căsătoriei ar trebui lăsată la latitudinea statelor dar în 2016, după alegerea sa ca Preşedinte al SUA, declara „It’s law. It was settled in the Supreme Court. I mean, it’s done“.

Astfel, după Obergefell c. Hodges puternicele grupări neo-protestante nu au mai putut să încerce la nivelul statelor federale să oprească legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. „Experimentul“ european îşi atinsese limitele. Cert este că strategia „exportului“ acestei teme a avut parţial succes: s-a reuşit amânarea legalizării acestui tip de căsătorii şi o mai mare conştientizare a abordării temelor identitare în discursul public.

Ȋn România acţiunea de lobby puternic în favoarea revizuirii Constituţiei s-a făcut resimţită începând cu ultimii doi ani ai perioadei cele mai intense a dezbaterii din SUA (2003 - 2015). Interesant este că în anul 2009 a fost adoptat Codul civil care la articolul 259, alineatul 1 defineşte căsătoria ca „uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie“, fără nicio intervenţie sau presiune din partea unor grupări pro sau contra, din Europa sau din SUA. S-a încercat redefinirea căsătoriei în sensul de uniune între un bărbat şi o femeie cu ocazia revizuirii Constituţiei din 2013. Ȋn luna iunie a acelui an, Consiliul Consultativ al Cultelor care reuneşte toate cultele religioase din România a adoptat şi o rezoluţie în acest sens. Iniţiativa neo-protestantă a găsit teren fertil şi la celelalte culte din România (Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, bisericile protestante etc.). Eşecul revizuirii din 2013 a făcut ca această iniţiativă să nu poată fi dusă până la capăt.

Presiunea externă a continuat până la decizia Obergefell c. Hodges, fiind dublată de acceptul ideii revizuirii Constituţiei de către toate cultele religioase recunoscute. Ironia sorţii face ca iniţiativa Coaliţiei pentru Familie să demareze la câteva luni după decizia Curţii Supreme din SUA. Iniţial, în toamna anului 2015 şi pe parcursul anului 2016, iniţiativa s-a bucurat de un sprijin puternic din partea grupărilor neo-protestante dar acest sprijin devine mai redus în urma declaraţiilor lui Donald Trump după ce a fost ales Preşedinte al SUA în favoarea respectării deciziei Curţii Supreme. Redefinirea căsătoriei în România nu mai era atât de importantă în planul global al strategiei de contracarare a legalizării căsătoriilor între persoane de acelaşi sex în SUA, din moment ce contracararea nu mai avea obiect. Astfel, România face parte dintr-un „experiment“ care a fost oprit cu puţin înainte de începerea campaniei de strângere a semnăturilor în favoarea revizuirii Constituţiei. Campania de lobby anterioară, fiind însă foarte puternică şi „interiorizată“ de cultele religioase din România, a avut drept consecinţă directă o mobilizare fără precedent pentru semnarea iniţiativei de revizuire. Ȋn 2017, Biserica Ortodoxă, afectată de două cazuri de homosexualitate în rândul clericilor, a realizat implicit că a fost atrasă într-un „experiment“ care are o natură ce nu îi este familiară şi, mai mult, îi poate fi chiar fatală. Ortodoxia se manifestă, în relaţia cu statul, prin acţiuni care nu pun în prim plan confruntarea cu acesta pe terenul normelor juridice. Orice atitudine de acest gen poate atrage o contra-reacţie, iar Biserica Ortodoxă este conştientă că acest efort cotidian de contestare a statului, cu riscul contra-reacţiei din partea grupărilor seculariste, o poate destabiliza puternic. Desigur, odată demarată campania de strângere a semnăturilor, Biserica Ortodoxă a contribuit activ dar nu a făcut un scop major din acţiunea de convingere la adresa parlamentarilor (precum cultele neo-protestante) cu ocazia dezbaterii legii de revizuire.

Situaţia din România seamănă până la suprapunere cu cea din Georgia. Ȋn 2016 coaliţia „Visul georgian“ a propus un amendament la Constituţie, identic cu cel din România. La fel ca şi în România, Codul civil georgian defineşte căsătoria ca uniune între un bărbat şi o femeie, iar Constituţia este redactată în termeni generali. Rezultatul acestei iniţiative a fost modificarea Constituţiei în 2017, noile prevederi urmând a intra în vigoare după alegerile prezidenţiale din 28 octombrie 2018. Preşedintele Margvelashvili şi-a exprimat dreptul de veto dar Parlamentul nu a ţinut seama de punctul său de vedere.

Ȋn concluzie, iniţiativa de revizuire a Constituţiei României în sensul redefinirii căsătoriei a început ca parte a unei acţiuni la nivel global, menită să garanteze succesul unor iniţiative similare în mai multe state din componenţa SUA. Necesitatea şi totodată urgenţa acestei strategii a grupărilor neo-protestante a fost întărită de legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex în mai multe ţări din vestul Europei, începând cu 2001. Strategia a funcţionat cu rezultate foarte bune în Europa de Est (şi mai puţin bune în Europa de Vest) până în 2015 când decizia Obergefell c. Hodges a pus capăt, pe moment, unei dispute interne în SUA între grupările neo-protestante şi mişcările seculariste. Această strategie nu avea cum să funcţioneze în ţările din Europa de Est dacă nu ar fi existat un teren fertil. Un teren fertil care s-a făcut observat mult mai pregnant în ţări cu majoritate catolică (Croaţia, Polonia, Slovacia), în care exista experienţa confruntării Bisericii majoritare cu statul. Ȋn ţările cu majoritate ortodoxă, Biserica majoritară s-a supus curentului general, având mai degrabă o strategie de tip  bandwagonning, de alăturare din mers. Reţinerea la ideea unei implicări totale s-a datorat conştientizării riscului unei confruntări directe nu numai cu statul dar şi cu grupările seculariste, simultan. Strategia de „export“ a problemei redefinirii căsătoriei practicată de cultele neo-protestante, abandonată parţial după Obergefell c. Hodges, a produs efecte reziduale în Georgia şi în România.

Ce se va întâmpla ulterior referendumului din România? Avem de-a face cu un ultim capitol al acestei bătălii în Europa. Continentul s-a divizat între Vest şi Est pe această temă, graniţele dintre ţările care acceptă sau nu căsătoriile între persoane de acelaşi sex fiind aproximativ identice cu graniţele între ţări intens secularizate şi ţări în care se remarcă fenomenul invers secularizării. Mai mult ca sigur, bătălia între grupările religioase şi cele seculariste pe tema căsătoriei va continua. Se va muta însă în Asia de Sud-Est, în China, etc. Miza acestei confruntări este cât anume din sacralitatea căsătoriei mai poate fi recunoscută de stat într-o modernitate care neagă rolul religiei în spaţiul public. Lupta nu este neapărat pentru câştigarea unor drepturi în plus, ci este legată de confruntarea între secularizare şi reversul acesteia.