În prima parte a acestui secol, România a fost înfrântă categoric de Estonia în cursa pentru un loc nepermanent în Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite: în iunie 2019, ţara noastră a obţinut doar 58 de voturi faţă de cele 132 primite de estonieni.

Motivele unui astfel de regres uriaş în răstimp de un veac sunt evidente: de la calitatea jalnică a diplomaţiei lui Ceauşescu după fuga lui Pacepa până la haosul generat de Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă în politica noastră din Orientul Mijlociu. Preşedintele Iohannis a vorbit de altfel, după eşecul din cursa pentru Consiliul de Securitate ONU, pe un ton categoric, despre „o serie de declaraţii politice nediplomatice, iresponsabile şi contraproductive, contrare unor poziţii tradiţionale de politică externă ale statului, formulate fără mandat şi în afara competenţelor lor de unii reprezentanţi de nivel înalt ai autorităţilor române, au condus la alienarea sprijinului deja exprimat de unele state partenere şi la reticenţa faţă de candidatura României”.

Până la acest moment critic, calitatea diplomaţiei româneşti a fost un instrument major al ţării noastre în arena internaţională. Poziţia geografică a României ne-a obligat, încă din zorii modernităţii, să avem diplomaţi buni chiar şi atunci când politicienii erau de slabă calitate. Această poziţie geografică – „strivită” între imperii mai puternice sub raport militar – ne împingea să căutăm refuzul unui suzeran regional prin utilizarea unui joc diplomatic dinamic, polivalent, de echilibru şi balans între puteri regionale şi globale. Cu mult înainte de 1848, jocul de echilibru între Imperiul Otoman şi Regatul Ungar oferise beneficii reale domnitorilor români. Odată cu intrarea în scenă a Rusiei, statele române vor utiliza constant un joc de echilibru între ţar şi sultan, pe de o parte, şi diferiţi protectori occidentali precum Napoleon al III-lea, pe de altă parte, pentru a face paşi înainte pe calea autonomiei, independenţei şi unităţii. În perioada 1914-1916, Ionel Brătianu a utilizat până în ultima clipă, exasperant, o strategie de echilibru între potenţiale alianţe. Un produs al acestei strategii a fost chiar Nicolae Titulescu.

Până în anii 1930, când naziştii şi comuniştii au pulverizat sistemul internaţional, România a practicat aşadar o „formulă matematică” a diplomaţiei care servea în cea mai mare măsură interesul naţional: gestionarea unui hegemon învecinat (lmperiul Habsburgic, Rusia, URSS) nu prin înfruntare şi rezistenţă militară (care ar fi dus la cucerire completă), nici prin supunere totală (care ar fi dus la înglobare implicită), ci printr-o diplomaţie efervescentă, care să asigure contraponderi regionale (dacă era posibil) sau internaţionale (mai ales după prăbuşirea Imperiului Otoman şi a celui Habsburgic, aşadar după 1918, când în regiune nu mai exista un vecin suficient de puternic pentru a contrabalansa URSS). 

După o perioadă de slugărnicie totală în raport cu Kremlinul, chiar şi precara elita comunistă din România a aderat parţial la această doctrină la sfârşitul anilor 1950 şi la începutul anilor 1960. Şi asta pentru că liderii comunişti se simţeau ameninţaţi fizic şi politic de Kremlin. Politic, evident, pentru că Dej era un veteran vizat de procesul de destalinizare şi de înfierare a cultului personalităţii promovat de Hruşciov. Era limpede că acceptarea strategiei de înnoire a cadrelor propusă de Moscova va lovi aproape toată echipa de conducere din jurul său. Pe de altă parte, identificarea unor soluţii de contrabalansare a puterii discreţionare sovietice era urgentă pentru români în condiţiile în care oamenii lui Dej considerau că sunt vizaţi inclusiv de tentative sovietice de a-i elimina fizic. Nomenclatura comunistă se îndoia, de pildă, că incidentul aviatic din iulie 1957, de pe aeroportul Vnukovo din Moscova, când Grigore Preoteasa şi-a pierdut viaţa, era o simplă întâmplare. În octombrie 1962, toată conducerea statului comunist (Dej, Chivu Stoica, Maurer, Bodnăraş, Mănescu) a crezut că va fi doborâtă de antiaeriana chineză pentru că pilotul sovietic al avionului sovietic care transportase delegaţia română în India (aeronavele României fuseseră confiscate de URSS) survolase statul chinez fără o aprobare specială (China era în război cu India).

Pe acest fond, nomenclatura comunistă a redactat „Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, adoptată de Plenara lărgită a C.C a PMR din aprilie 1964” în care anunţa, în limbajul de lemn specific epocii, că vrea să devină un „jucător” în politica externă: „Dându-şi seama de riscurile unui conflict nuclear pentru propriile lor ţări, cercuri politice influente din Occident se pronunţă pentru renunţarea la război ca mijloc de reglementare a problemelor internaţionale, pentru o politică raţională. O răspundere deosebită pentru menţinerea şi consolidarea păcii revine marilor puteri, în special celor care posedă arma nucleară. Dar niciun stat, mare sau mic, nu poate fi scutit de răspunderea pentru asigurarea păcii. Fiecare stat are îndatorirea sfântă să militeze activ, neobosit, aducându-şi propria contribuţie la slăbirea încordării internaţionale şi la rezolvarea problemelor interstatale pe calea tratativelor.” 

Pe acest fond, comuniştii români au promovat orientarea către China ca principală contrapondere la URSS în cadrul lumii socialiste şi şi-au oferit serviciile ca mediatori în zone complicate de conflict sau tensiune (Vietnam, relaţia SUA-China, Orientul Mijlociu). În acest context, în 19 septembrie 1967, Corneliu Mănescu a fost ales preşedinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. În 1967, refuzând să declare Israelul „stat agresor” în Războiul de Şase Zile şi să îşi suspende relaţiile diplomatice cu acesta, România a devenit unicul canal prin care Israelul putea negocia cu blocul comunist, cel care controla în mare măsură statele arabe (Egipt, Siria). Această strategie i-a permis lui Ceauşescu – un stalinist tot mai sinistru în politica internă – să joace un rol neaşteptat în procesul de pace dintre Israel şi Egipt, în anul 1977 Marocul şi România oferind canalele secrete prin care s-a negociat pacea schiţată la Camp David şi semnată în 1979, la Casa Albă.

Fuga lui Pacepa din anul 1978 a accelerat paranoia lui Ceauşescu, care a lansat procesul de izolare totală a României, transformând-o într-o forţăreaţă de tip Coreea de Nord. Aerul de independenţă din deceniul anterior a lăsat loc limbajului stalinist în diplomaţie – limbaj practicat fără pudoare de Meleşcanu la OSCE, în decembrie 1989. Iar catastrofa Dragnea-Dăncila nu a facut decât să adâncească pierderea de prestigiu a politicii noastre externe.

Acest proces este, din fericire, unul reversibil, deşi contexul geopolitic al ţării noastre este unul diferit în raport cu secolele anterioare. Astăzi, România nu mai e nevoită să practice un joc de echilibru pentru a-şi urmări interesele printre ambiţiile marilor puteri. Dimpotrivă, acum avem şansa de a ne asuma până la capăt, fără pic de ambiguitate şi „balans”, identitatea noastră reală şi profundă, care este una euroatlantică. Astăzi, în timp ce ţări ca Ungaria sau Bulgaria aleg un bizar joc prin care doresc să privească cu un ochi puţin spre vest şi altul puţin spre est, noi vrem şi putem să privim doar spre Occident. Dar chiar şi această privire aparent univocă implică un echilibru inteligent între alianţa militară fermă cu Statele Unite şi politicile liberale ale Uniunii Europene. În momentele de apogeu ale crizei SUA-Iran de la începutul acestui an, analiştii noştri – îngrijoraţi de posibilitatea unui atac iranian asupra diferitelor baze americane din lume – descopereau avantajul militar oferit de apartenenţa la UE, pe care regimul de la Teheran nu îşi permite să o ia în vizor.

Tocmai pentru că identitatea sa culturală e atât de fermă, România îşi poate redescoperi acum vocaţia clasică, consacrată de Titulescu şi Brătianu, de a oferi canale de negociere în zone fierbinţi sau periferice. Un lucru corect făcut de Traian Băsescu a fost păstrarea la Bucureşti a unui canal european de negociere cu Siria, într-un moment în care toate ţările îşi retrăgeau ambasadorii de la Damasc. Astana, care nu e chiar un reper traditional pe harta diplomatică a lumii, a devenit un centru important de negociere în momentul în care a oferit o soluţie de dialog pentru Orientul Mijlociu.

Iar centrul acestui proces de renaştere diplomatică trebuie să fie Organizaţia Naţiunilor Unite. Eliberată în sfârşit, probabil pentru mult timp, de umbra PSD asupra MAE, România îşi poate proba noua abordare dinamică în epicentrul diplomaţiei multilaterale şi al iniţiativelor curajoase – strategie aplicată deja de echipa Iohannis-Aurescu. Tratarea ONU ca punct vital pe harta diplomaţiei noastre şi stabilirea unui calendar creativ de acţiuni pentru zone unde beneficiem de o tradiţie dovedită (Orientul Mijlociu) reprezintă puncte care vor proba o schimbare de paradigmă. Prin ONU putem recredibiliza România în relaţia cu Israel şi putem recâştiga simpatia lumii arabe. Trebuie încercat cât mai mult să fim implicaţi în numirea de emisari speciali, trebuie să luptăm pentru numirea diplomaţilor noştri în posturi cheie la ONU, trebuie să acceptăm, în coordonare cu aliaţii, stabilirea unor canale discrete de negociere în spaţiile unde medierea noastră este oportună, trebuie să găzduim negocieri atunci când acest lucru este posibil. Trebuie să concurăm pentru orice poziţie în cadru organizaţiei, pentru că – chiar şi în cazul unui eşec – vom putea negocia beneficii subsecvente: candidatul Moldovei pentru postul de Secretar General ONU, de pildă, a devenit Reprezentant al Secretarului General ONU şi şef de misiune (Natalia Gherman – Special Representative of the Secretary-General for Central Asia and Head of the United Nations Regional Centre for Preventive Diplomacy for Central Asia). Printr-o strategie identică, Bulgaria a obţinut un număr surprinzător de subsecretari generali: Nickolay Mladenov (Special Coordinator for the Middle East Peace Process) şi Irina Bokova (UNESCO). Exemple similare pot fi oferite pentru Slovacia (Jan Kubis) sau Serbia. România lui Dragnea, în schimb, nu a promovat niciun candidat pentru postul de Secretar General ONU, explicând faptul că se concentreză asupra locului de candidat pentru Consiliul de Securitate (pe principiul: „You can`t walk and chew gum at the same time”). Ca atare, România este de negăsit în structurile de conducere al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Pentru a transforma această situaţie avem nevoie de un joc dinamic la New York, cu relavanţă strategică, nu doar tactică sau formală, în coordonare cu aliaţii, pentru a întreţine canale utile şi rodnice de negociere pentru creşterea influenţei României în structurile internaţionale majore. Astfel de canale vor fi căutate în mod special în următorii ani, având în vedere punctele de tensiune din Asia şi Orientul Mijlociu, precum şi relevanţa tot mai mare a realismului în relaţiile internaţionale.