Dincolo de indiscutabilul talent al criticului, absolvent al Filologiei bucureştene, a contat, probabil, şi faptul că Radu Enescu şi Radu Călin Cristea aveau o pasiunea comună-fotbalul. Unde mai pui că rafinatul exeget al lui Kafka era şi un necondiţionat fan al Rapidului, clubul de fotbal unde, dacă îmi aduc bine aminte, era angajat Radu Călin Cristea. Nu ştiu dacă neapărat în calitate de ofiţer de presă, ştiu sigur doar că se ocupa de editarea revistuţelor al căror rost era acela de a mai spori banii de care aveau nevoie ca de aer nu doar cluburile de fotbal, ci şi Teatrele, Operele, Filarmonicile puse în faţa autofinanţării.

La începutul anilor 90, mai nimeni nu mai avea nici timp, nici chef de critică literară. Până şi revistele de profil acordau mai mult spaţiu comentariului politic decât analizei cărţilor. De unde, probabil, şi faliile din lumea scriitoricească, falii ce se adâncesc şi astăzi, la mijloc nemaifiind obligatoriu disputele despre angajare sau non-angajare, ci, mai degrabă, unele de patrimoniu. Mai pe româneşte spus, banii.

Radu Călin Cristea s-a îndreptat, aproape firesc, către gazetărie. Astfel a ajuns să fie primul corespondent bucureştean al Europei Libere în limba română. Desigur, nu îl punem la socoteală pe turnătorul Emanuel Valeriu, despre ale cărui acţiuni vizând dezinformarea redacţiei de la München a spus cam tot ceea ce se putea spune directorul de atunci al Departamentului, Nicolae Stroescu-Stînişoară (cf. Povestea Europei Libere - Nicolae Stroescu-Stînişoară răspunde la întrebările jurnalistului Andrei Crăciun, Editura Vremea, Bucureşti, 2015).

Vremurile acelea erau tulburi şi, fără doar şi poate, au ridicat numeroase probleme şi în reformularea politicii editoriale a Europei Libere în româneşte. Multe obiecţii i se pot aduce directoratului lui Nicolae Stroescu (unii dintre foştii angajaţi ai postului au făcut-o în cărţile lor de memorii), însă fostul realizator al emisiunii Lumea creştină a avut marele merit de a nu fi dat ascultare cântecului de sirenă al neocomuniştilor lui Ion Iliescu. Fapt care s-a impus benefic şi asupra subredacţiei bucureştene născută sub coordonarea lui Liviu Tofan, Neculai Constantin Munteanu, câteodată chiar a lui Emil Hurezeanu, încredinţată mai apoi conducerii lui Ion-Bogdan Lefter şi lui Cristian Teodorescu.

Când în iunie 1995, autorităţile americane au decis sistarea operaţiunilor radiofonice de la München  şi transferarea postului la Praga, noul director, Nestor Ratesh, a avut de rezolvat probleme de personal serioase. Puţini dintre vechii redactori au luat decizia de a-l însoţi în capitala Cehiei. Şi aici motivele sunt numeroase, diverse. Radu Călin Cristea s-a mutat la Praga, a devenit coordonatorul emisiunii stindard a postului, Actualitatea românească, rebotezată mai apoi, după contopirea cu Programul politic, Actualitatea.

După retragerea lui Nestor Ratesh din fruntea Departamentului, s-a pus problema succesiunii. Era mai-mai ca Radu Călin Cristea să devină noul director. Chiar dacă, până la urmă, decizia managementului american a fost cu totul alta, Radu Călin Cristea a rămas unul dintre numele de bază ce se adresau românilor din România şi din Basarabia, de la microfoanele de la Praga. O făcea în spaţiul emisiunii Actualitatea, dar şi în acela al Editorialului săptămânal. O parte dintre contribuţiile lui din acele vremuri (PSD revenise la putere, la Cotroceni se reinstalase Ion Iliescu) pot fi consultate pe site-ul Europei Libere. Echilibrate, bine scrise, nicidecum în favoarea PSD.

Nimic nu prevestea formidabila turnură de după revenirea lui în România. Nu am în vedere eminamente faptul că Radu-Călin Cristea a devenit un critic înfocat al regimului Băsescu, pentru care nici eu nu am nutrit prea multă simpatie. Nu văd un capăt de ţară în faptul că Radu Călin Cristea a scos la editura RAO megacartea Împăratul cu şapcă - Regimul Băsescu şi elitele sale. L-am cumpărat, l-am răsfoit, voi reveni, probabil, asupra lui cu o recenzie, odată lectura făcută. La prima vedere, mi se pare o încropeală cu iz de răfuială.

M-a mirat însă nespus faptul că acelaşi Radu Călin Cristea a devenit un admirator necondiţionat, complet necritic, un apologet al PSD, al USL, al lui Victor Ponta. Celebrul - în sensul negativ al termenului - lui editorial (din Observator cultural, din Adevărul? nu îmi mai aduc foarte bine aminte) în care saluta instalarea primului guvern Ponta m-a deranjat nespus. Semăna cu un text numai bun de inclus în Antologia ruşinii a lui Virgil Ierunca. Parcă era scris de Mihai Beniuc, de Nicolae Dragoş sau chiar de Leonte Răutu. Au urmat şi recompensele. Un interimat la şefia TVR, un post călduţ la CNA.

Precum Stelian Tănase, Alina Mungiu-Pippidi (un fel de personificare a IMGB în fustă), Mircea Dinescu, Cristian Teodorescu, Radu Călin Cristea înseamnă pentru mine o dezamăgire.