Putoarea exemplului

România întreagă pare cuprinsă de dârdori, iar egalitatea în drepturi, politeţea, sinceritatea sunt puse în discuţie ca aducătoare de dezastre, foamete şi moarte. Nu mai putem trăi de răul lor. Aşa să fie?

Când drepturile unei persoane sunt transformate în privilegii, iar libertatea cuvântului e sancţionată cu dispreţ şi interdicţie, „corectitudinea politică“ şi-a ieşit din ţâţâni şi a devenit o formă de cenzură castratoare. Şi, de ce să nu spun, imbecilă. De aici la ceea ce vedem că se întâmplă în jurul nostru, lumea e greu de cuprins şi de explicat. În fond, lucrurile sunt mult mai simple. Ce bagi aia scoţi.

Exemplul american, proaspăt, surprinzător şi drastic, nu e înţeles de politicienii români. Să stai cu cartea deschisă în faţa ochilor şi să nu înţelegi nimic, asta înseamnă să fii dobitoc. Iertată să-mi fie exprimarea, dar nu cred că pot caracteriza altfel cohortele de nimurici care îşi dau cu părerea, dar nu pot aduce niciun argument în sprijinul afirmaţiilor. Politicienii de pe margine se încăpăţânează să creadă că reţeta care i-a făcut „oameni“ va fi valabilă etern. În momentul în care toate castelele de nisip se prăbuşesc, se văd siliţi să admită că au greşit. Realitatea le dă peste bot. Oamenii, această cantitate neglijabilă şi plicticoasă, îi rejectează. Vinovaţii nu par să înţeleagă ce li s-a-ntâmplat. Chestie de celule cenuşii. Şi de aroganţă în vârful bucatelor.

Maia Sandu a avut de luptat cu propriii suporteri. Băieţi deştepţi, sprijiniţi bezmetic de la Bucureşti, în haine europene de oaie, dar care au furat o şeptime din PIB-ul Moldovei.

Lecţia alegerilor americane şi moldoveneşti e una exemplară. Iar în centrul lor stau două figuri feminine deosebite, dar legate, încât puţină lume se prinde care e baza care le justifică. În timp ce Hillary Clinton a ratat obiectivul campaniei, marşând pe un establishment rupt de America profundă, neliniştită şi disperată, Maia Sandu a avut de înfruntat un tip de majoritate de cu totul altă natură. Dna Clinton nu a privit alegătorul în faţă, obişnuită fiind să rezolve situaţiile din condei, formal, bazându-se pe forţa mass-media, pe ofensiva corectitudinii politice, gata întotdeauna să sancţioneze şi să reprime o idee contrară. Această bulă de irealitate a pierdut-o. Nu poţi împiedica, cu vorbe goale, cu formule abstracte şi cu prejudecăţi, omul obişnuit să se teamă, să spere, să fie disperat. Dna Clinton a avut toate atuurile în mână. Aparat instituţional, Hollywoodul formalizat, presa, televiziunea, propagandiştii. Ce n-a avut, deşi o aştepta cu limba scoasă, era poporul american. Nu Trump a câştigat alegerile, ci ea le-a pierdut. Alegătorul tradiţional a rămas acasă, doborât, în mica lui lume uitată de autorităţi, de spectrul negru al zilei de mâine.

Dimpotrivă, Maia Sandu a avut de luptat cu propriii suporteri. Băieţi deştepţi, sprijiniţi bezmetic de la Bucureşti, în haine europene de oaie, dar care au furat o şeptime din PIB-ul Moldovei. Au înconjurat-o reprezentanţi de frunte ai establişmentului politic, nişte hoţi ordinari, nişte escroci cu vorbe mieroase. Această doamnă a avut de luptat cu tot ce a înconjurat-o. Prieteni, duşmani. A avut de înfruntat imensa mitocănie a contracandidatului şi a Bisericii autocefale. A pierdut în cel mai exemplar mod cu putinţă. Dacă ar fi să aleg vreodată, aş vota-o cu două mâini. Cred că, acum, înţelege unde este şi ce are de făcut. Se pregăteşte o nouă bătălie. Dacă va selecta oamenii potriviţi, va câştiga. În timp ce Hillary a pierdut ruşinos, Maia a învins. Simbolic, e adevărat, dar decisiv.