Ca să descriem situaţia în care se găsesc, putem folosi comparaţia cu dependenţii de droguri sau de alcool. Şi unora şi altora e inutil să le ceri nervos să îşi recunoască şi să renunţe la dependenţa lor, pentru că, şi dacă admit, capacitatea lor de a-şi schimba peste noapte modelul de viaţă cu care s-au obişnuit este apropiată de zero. Cât de realist ar fi ca de mâine Victor Ponta să renunţe la glumiţe, Gabriel Oprea la stelele de pe umăr, Gabriela Vrânceanu Firea la ţăţisme cu copiii nefăcuţi ai preşedintelui, liberalii la făcut guverne când nu au miniştrii, Traian Băsescu la Elena Udrea, Liviu Dragnea la baronii din PSD şi Klaus Iohannis la Dan Mihalache? Nici nu ştii cine ar fi mai şocat dacă s-ar petrece aşa ceva, noi sau ei!

Problema de fond este că modelul care s-a perpetuat în interiorul clasei politice este aşa de greşit şi atât de răspândit încât adevărul nu poate penetra pielea solzoasă a omului politic. Dacă îi reproşezi că nu avem autostrăzi el îţi poate răspunde că nu a lucrat la Ministerul Transporturilor. Dacă îi spui că în ministerul în care a lucrat, birocraţia şi ineficienţa sunt vizibile cu ochiul liber, îţi va spune că aşa le-a primit de la predecesorul său şi că sistemul nu poate fi schimbat. Dacă îi spui că datoria lui era să îndrepte aceste lucruri îţi va răspunde că nimeni nu a vrut să facă ceva şi că el de unul singur nu putea revoluţiona o lumea întreagă. Şi uite aşa ajungem de unde am plecat.

Ne învârtim în discuţii redundante şi sterile care se termină ca în 1990: toţi suntem vinovaţi ca societate şi niciunul dintre noi nu are de ce să îşi asume vina pentru realitate.

Pe Traian Băsescu nu l-au lăsat PSD şi PNL să reformeze ţara. Pe Ponta şi Tăriceanu i-a încurcat Băsescu. Boc e cel care a distrus România din perspectiva stângii, în timp ce tovarăşii săi cred că a salvat-o. Cacofonia acoperă orice discuţie şi împiedică orice concluzie. În timpul ăsta, pacientul (clasa politică) se clatină pe picioare şi crede că dacă mai respiră e încă viu, deci ar avea o şansă să scape.

Aşa că viitorul arată sumbru. Ca să se rezolve situaţia ar trebui să apără de nicăieri nişte oameni supra-înzestraţi şi recunoscuţi ca atare, pe care să îi credităm până la capăt că ei sunt cei capabili să schimbe în bine situaţia. Utopic. Repet, utopic. Nu există răbdare, nu există credit, nu există aceşti oameni. Luceafărul politicii româneşti nu există, iar dacă vreunul apare şi îşi revendică titulatura, atunci e ori internabil, ori e de fugit cât mai departe. În schimb, o să avem parte de o ruptură din ce în ce mai accentuată între societate şi politic. Lipsa de asumare, fuga de răspundere, incapacitatea de a recunoaşte propria vină sunt toate la un loc declanşatoare de vinovăţie. Putem paria pe această atitudine, de vreme ce nu avem niciun politician marcant care să îşi fi recunoscut eşecul, vina proprie pentru care a fost arestat şi condamnat.

Toţi se cred victime nevinovate, persecutaţi politic, loviţi de un destin nedrept.

Cel mai bun exemplu e Adrian Năstase, care amuşină pe lângă orice eveniment care l-ar putea readuce în atenţia publicului. Nu tu penitenţă, nu tu regrete, nimic. E de prevăzut că acest comportament e cel pe care îl vor alege şi cei din primele rânduri, judecaţi şi condamnaţi in corpore de societate.

Faptul că actuala clasă politică încă se ascunde, nu îşi acceptă eşecul şi nu dă vreun semn că a priceput ceva e drumul cel mai clar deschis către extremism. Când nu vei mai avea cu cine să vorbeşti, în cine să crezi şi să speri vei alege fără să vrei o atitudine extremistă. E în firescul situaţiei, pentru că deşi l-ai aruncat pe Ponta din Guvern, situaţia este aceeaşi. Şi singurul care mai poate salva ceva e Klaus Iohannis, dar şi el pare pierdut în aceeaşi reverie rece. Joacă politic atunci când ar trebui să joace emoţional. Să terminăm cu comparaţiile cu Traian Băsescu şi greşelile sale. Klaus Iohannis nu l-a dat afară de la Cotroceni pe fostul preşedinte, nu are de ce să se compare cu el, nu există un motiv pentru perpetuarea comparaţiei. În schimb e nevoie de el viu şi conştient de aşteptarea imensă pe care o are societatea de la el. 

Aşa cum necomunicarea ministrului Bănicioiu a dus la un dezastru emoţional în situaţia răniţilor de la Colectiv, aşa riscă şi Klaus Iohannis să piardă situaţia de sub control dacă nu e prezent acum. A amânat tot ce se putea amâna. Consultări peste consultări încât ajungi să crezi că nu există nicio soluţie şi atunci când se va găsi una ea este una slabă, de compromis şi lipsită de puterea legitimantă. Klaus Iohannis nu intervine decisiv în nicio situaţie, nu lasă publicul să îi înţeleagă intenţiile şi asta distanţează. O fi situaţia dramatică, dar dacă nu o explică ea e percepută şi fiind şi mai dramatică.

Pe scurt, atunci când schimbarea nu poate să apară peste noapte singura soluţie este exemplul propriu, oricât de dificil şi traumatic ar fi el. Ar fi potrivit un discurs de acceptare a situaţiei, o penitenţă a liderilor PNL şi PSD, o recunoaştere a eşecului total şi o cerere de scuze în faţa societăţii din partea principalilor lideri politici. Măcar să înceapă de undeva, ca să nu prelungim furia la adresa lor. Dar dacă de la partide nu te poţi aştepta la aşa ceva, poate îndrăzneşte preşedintele să dea dreptate străzii, nu să spună cu răceală: v-am auzit. Cauza e aşa de mare încât un strop de umilinţă nu strică din partea nimănui.